La capitolul "celebritate", Pedro Almodovar poate fi considerat egal cu compatriotul său, Luis Buńuel. Are o viziune regizorală unică, apreciată aproape unanim de critici, succes comercial (în 1991, se constata că şase din cele treisprezece filme din topul exporturilor spaniole erau realizate de el) şi un scop pe măsură: "Filmele mele reprezintă noua mentalitate care apare în Spania după moartea lui Franco", declară el. A deschis drumul cinematografiei spaniole pe piaţa internaţională. Şi tot lui trebuie să-i fim recunoscători pentru Antonio Banderas, pe care l-a descoperit şi l-a lansat.
Paradoxul filmelor lui Almodovar constă în pluristratificarea lor: sunt complexe, ca structură narativă şi referinţe, de artă, şi totuşi "ating" un public extrem de larg. Există - cel puţin în cele mai recente - un miez melodramatic, pe care regizorul îl recunoaşte ca atare; după cum afirma într-un interviu, tonul filmelor e mai sumbru, comicul e prezent într-o măsură mai mică, pentru că se concentrează asupra portretizării emoţiilor. Lucrurile se complică însă, pentru că Almodovar începe un joc năucitor cu convenţiile melodramei până în punctul în care abia mai distingi genul.
Ilustrativ pentru această ipoteză e ultimul său lungmetraj, Proasta creştere, care sfidează orice încercare de a-l clasifica. E un film autobiografic, în care un regizor, Enrique Goded (Fele Martínez), în pană de idei e "salvat" de Ignacio (Gael García Bernal), un prieten din copilărie (şi prima lui dragoste) care-i aduce o nuvelă - cvasi-autobiografică - intitulată Vizita. E un film noir: toate personajele sunt ontologic duplicitare, Ignacio nu e cine pretinde, ci fratele lui, Juan, un impostor ahtiat de succes şi capabil de fratricid, iar regizorul, obsedat de figura idealizată a lui Ignacio, ajunge să-şi convertească această căutare utopică într-un abuz vulgar, doar de dragul