La Humanitas, Oana Bârna a avut ambiţioasa iniţiativă de a-l propulsa pe Constantin Noica alături de Cioran şi Ţuţea în(spre) geniul formulei aforistice. Sursa: Sorin Antonescu
„Carte de înţelepciune“ conţine 582 de vorbe memorabile ale lui Noica, selectate din cele peste 1.400 de fragmente care compun „Jurnalul de idei“ al împătimitului hegelian înmormântat în curtea schitului de la Păltiniş.
Am zis „ambiţioasa“ iniţiativă. Fiindcă, din păcate, Noica rămâne totuşi foarte departe, ca să nu zic antipodic, faţă de furibundele, cumplitele ori savuroasele biciuiri de idei, care sunt sentenţele cioraniene. Pe cât este de acasă Cioran în fragmentul esenţial, care arde iute, face totul scrum şi lasă aburul să plutească orbitor peste ochii uluiţi ai cititorului - pe atâta era de confortabil instalat Noica în desfăşurările logice ample, depliate cu acea răceală binefăcătoare, pedagogică, a profesorului. Alergic la tot ce ţine de ideea de sistem şi didactică, gândul lui Cioran e fascinat de combustia rapidă, de propoziţia şocantă, invariabil excesivă, acţionând numai la extreme. Cum să nu adore aforistica un om care definea filosofia drept „le passetemps d’une vipere élégiaque“? Noica, dimpotrivă, cultivă întinderile, mersul în trepte sau zigzagat prin şi printre idei, sisteme, culturi, plutirea pe deasupra eonilor. „Să vedem cum se plimbă Ideea peste secole“, spunea el aproape extatic, planând peste două, trei milenii în căutarea „sâmburelui lumii“.
Oricum, însă, nu-l citim pe Noica pentru (competiţia cu) Cioran, ci pentru el însuşi. Or, de bună seamă că e de aflat un profit reflexiv într-o carte a sincerităţii deopotrivă flagelatoare şi terapeutică.
Oamenii devin interesanţi, crede Noica, abia când le treci dincolo de mască. Să vezi nu ce sunt ei, ci să detectezi ideea în slujba căreia se află şi pe care o reprezintă. Ei bin