● Ash Grunwald, Gargantua, Mushroom Music Publishing, 2013.
Gargantua e tentativa de album punk a unui cîntăreţ-chitarist de blues, ambele genuri de împrumut pe continentul australian de unde vine tînărul Ash Grunwald – altfel mare amator de plaje, surfing şi cultura stoner-folk aferentă, o configuraţie pentru care ai spune că s-a inventat mai degrabă genul surf rock. Evident, rezultatul e un album mutant, care se apropie cel mai mult de rockul american sudist, poate involuntar, poate rezultat natural al impregnării punk-ului cu sămînţă de blues şi cu tonusul însorit al protagonistului. Latura mai murdară a materialului, atipică în portofoliul lui Grunwald, se datorează acompanierii sale de către membrii grupului punk The Living End: basistul Scott Owen şi toboşarul Andy Strachan. Materialul este variat, delimitat la un capăt de hipster-rockul celor de la The Black Keys, iar la celălalt capăt de ceea ce mi-aş fi dorit să aud de la Seasick Steve, produs de Jack White. Avem mai multă chitară, totuşi (faţă de ambii termeni de comparaţie), şi mai sofisticată. Dar şi mai puţină inspiraţie – mă refer aici la originalitatea materialului, care prezintă doar două compoziţii noi.
DE ACELASI AUTOR Cantemir retrocedat Colaj pentru petreceri Folclor Un solstiţiu al istoriei Albumul e deschis cu un rock protestatar despre... gazele de şist, care nu-s doar problema noastră, ci a întregii globalizări, flămînde după resurse. Intitulată sugestiv „The Last Stand“, a fost compusă pentru coloana sonoră a filmului de revenire recentă a lui Arnold Schwarzenegger (care e despre cu totul altceva, dar împărtăşeşte oarecum mesajul titlului). La celălalt capăt, materialul se încheie cu un superb cover Howlin Wolf, un „Smokestack Lightning“ ce creează o expresivă aură de alcoolism licantropic, dacă o fi existînd aşa ceva. Exact la mijloc avem un cover Gnarls Barkley, după „Crazy
