Ma France Cazul sau nu este nici singular, nici ultimul, dar are ceva in plus: ne arata intensa fuziune dintre ceea ce se numeste in Franta „progresism", iar in alte parti gindire critica sau radicala, cu industria de divertisment. Intr-un hotel, undeva in Germania, superstarul Manu Chao raspunde relaxat intrebarilor binevoitoare ale unui jurnalist elvetian. Conversatia se poarta in franceza, chiar daca numele celui intervievat are mai curind o rezonanta latino-americana. De altfel, reporterul insusi pare de origine hispanica, in ciuda francezei sale fara repros. Cu o zi mai inainte avusese un concert la Barcelona, iar din Germania va pleca direct in America Latina. Vorbeste cinci limbi. Muzica sa este o mixtura de influente hispanice, africane, latino-americane, salsa, rock, hip-hop si multe altele la care nu ma pricep. Parintii sai au venit din Spania, imediat dupa incheierea razboiului civil, stabilindu-se intr-o periferie pariziana. Nu stim insa daca se considera francez ori spaniol si reporterul nici nu se chinuie sa-l intrebe. Pare un detaliu nesemnificativ. Printre ginduri despre munca si viata, tine sa ne spuna ceva in mod special: are de gind sa abandoneze politica! Nu mai vrea sa schimbe lumea. De acum vrea sa schimbe strada. Nu explica insa cum s-a produs conversiunea si ce vrea sa insemne aceasta. Cind vorbeste despre strada, se refera oare la acelasi lucru ca Olivier Besancenot, liderul Ligii Comuniste Revolutionare? Respectiv, ca o contra-putere legitima la cea legala, instituita de ultimele alegeri, ultimul avatar al clasei muncitoare leniniste? Foarte probabil. Grevele monstru din aceste zile, mai ales cele din universitati, par sa ateste acest fapt. Este vorba de o minoritate agresiva, care vede in orice reforma „un act ultraliberal". Pina si cotidianul de stinga Le Monde, in general, foarte deschis sa relateze despre orice forma de opozitie fata de