Vreme de câteva sute de ani, frumoasa şi delicata insulă Amouliani din golful Athosului a aparţinut re­publicii monahale. Metoc al Mănăstirii Vatopedu, ad­ministrată de doi călugări, insula adăpostea câteva ar­sanale (depozite) şi servea ca un fel de „popas între două lumi”, căci dincolo de ea, pe cel de-al doilea braţ al Peninsulei Halkidiki, începea teritoriul mirenilor. Tot aici călugării creşteau oi şi capre (se ştie că la Athos nu este permisă nici măcar prezenţa animalelor de parte femeiască), păstorii greci angajaţi făcând brân­za necesară pentru cuhnia monahilor din Vatopedu. Se mai producea pe Amouliani ulei de măsline şi tsipouro (un fel de ouzo din tescovină). Însă viaţa era, în general, foarte grea şi nu din cauza restricţiilor re­li­gioase, cât pentru că insula nu are sursă proprie de apă.

Amouliani avea să iasă din proprietatea Athosului în anul 1925, fiind dată spre folosinţă unui grup de câ­te­va sute de greci nevoiţi să părăsească Asia Minor în ur­ma acordului de schimb de populaţie între Grecia şi Tur­cia. Originari din micul arhipelag Propontis – Galleme, Passalimani şi Skoupia – situat în faţa Cons­tan­tinopolelui, părinţii şi bunicii locuitorilor de acum din Amouliani au fost aşezaţi mai întâi pe o insulă din apropiere de Atena. Atinşi însă de o epidemie, ei au fost nevoiţi să îşi caute un alt refugiu. Şi l-au găsit pe Amouliani... Unul dintre refugiaţi a fost tatăl lui Tsaknis Panagiotis. Pe atunci, doar un copil. Foarte curând, ca mulţi alţi tineri din Amouliani, avea să fie atras de mi­rajul Americii. Când a prins ceva cheag, s-a întors pe in­sulă doar cât să-şi ia cea mai frumoasă fată de ne­vastă. Copiii i s-au născut în America. Dar nu acela avea să le fie căminul, ci tot încântătoarea insulă din golful Athosului (cea mai mică insulă locuită din Egee). Când am pus noi piciorul pe Amouliani, Tsaknis Panagiotis de­venise deja, în c