Dacă romanul lui Radu Paraschivescu,Fluturele Negru (Editura Humanitas), ar fi apărut în SUA ori în Marea Britanie, ar fi avut din start toate şansele să ajungă un bestseller cu drepturile de ecranizare vîndute în avans, iar autorul lui invitat cu aplauze la cele mai mediatizate cluburi de carte şi show-uri de televiziune. Asta pentru că recuperările prin prisma ficţiunii ale unor poveşti de viaţă cu protagonişti glorioşi, neguroşi şi zbuciumaţi, salvaţi din epoci de mult apuse, au început de ani buni să se adune, cel puţin în Occident, în falii de gen cu milioane de cititori. E suficient să o pomenim pe Philippa Gregory sau Sarah Dunant, două autoare de mare succes, ajunse aproape mărci înregistrate ale genului. Comparaţia dintre cartea lui Radu Paraschivescu şi popularele romane istorice şi de atmosferă pe care le semnează romancierele pomenite mai sus se opreşte însă la potenţialul de marketing al temelor abordate. Radu Paraschivescu, Fluturele negru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 328 p. Miza prozatorului romån trece dincolo de recuperarea romanţat-biografică, iar formula epică pe care o dezvoltă în acest roman, născut din povestea de viaţă a iconoclastului Caravaggio, vrea mai mult decît un şir alert de istorisiri, care să-şi provoace cititorul la o cursă de lecturăà bout de souffle, pînă spre final. Partea bună a acestei dorinţe de a da „mai mult decît o poveste“ constă în faptul că i s-au permis prozatorului o desfăşurare stilistică şi un spaţiu de forjare a detaliului (istoric, de atmosferă sau psihologic) discreţionare. Iar cum Radu Paraschivescu are aceas-tă aplecare către tuşa grea, apăsat lucrată, cînd vine vorba de descrieri şi reconstituiri de atmosferă, tema pe care şi-a grevat povestea în acest roman i-a fost cum nu se poate mai ofertantă. Sînt bucăţi de proză în care amănuntul care lasă aerul timpului să intre în poveste funcţionează ca l