Am recitit, în mai puţin de un an, jurnalul pictorului Călin Beloescu, nu pentru postura lui estetică, ci pentru simplul motiv că am vrut să aflu acel sâmbure de adevăr în stare să mă pornească spre descifrarea câtorva tablouri ale acestuia, pe care le-am găsit în colecţia Hotelului Sofianu din Râmnicu Vâlcea.
Aş putea rezuma că personajul ce rulează în jurnalul, intitulat chiar aşa, 365 de zile (început pe 2 ianuarie 2007 şi încheiat pe 17 ianuarie 2008), nu are nimic de-a face cu artistul lucrărilor de care aminteam mai sus. Dar cât de mult am putut să mă înşel?! Una dintre ele pare o replică dată Facerii lui Adam, a lui Michelangelo, din Capela Sixtină, numai că personajele de aici nu sunt Adam şi Dumnezeu, ci o Evă înclinată să asculte şoaptele îngerului căzut, astfel încât am putea-o numi, fără să ne înşelăm, Ispitirea Evei. Poziţia acesteia, aşezată pe diagonala opusă celei în care este prezentat Adam de către Michelangelo, are o structură componistică aproape identică, dacă n-ar fi să luăm în calcul tuşele moderne, simplificate, în care este construit trupul omenesc. Înlocuirea lui Dumnezeu cu Diavolul este însă radicală, carnaţia malefică a celui din urmă nelăsând nicio portiţă de ambiguitate în a-l identifica pe Necuratul. Recunoaştem aici tonul polemic, ironia postmodernului, care retranscrie tema, care vrea să spună că, oricât am crede că arta şi-ar fi epuizat resursele, poate ea însăşi să genereze o altă substanţă pe culoarele cunoscute, arhicunoscute ale unor mitologii cu care ne-am obişnuit demult.
Am citit tot felul de cronici despre Călin Beloescu, mai ales cele referitoare la ultima sa expoziţie, Dialog cu memoria, pe care a ţinut-o la Galeria Calina din Timişoara, în urmă cu mai bine de un an, adică exact după ce îşi încheie jurnalul de 365 de zile. Aproape toate susţin ideea că pictorul destructurează realitatea, ca mai
