Cu câteva ceasuri înainte de meciul din Polonia, la Ora de Prosport, am avut cea mai proastă inspiraţie întrebându-l pe Sorin Paraschiv de meciul de la Middlesbrough. Au trecut de atunci mai bine de şapte ani şi sub rana cicatrizată nu se afla nici o celulă de explicaţie, ci doar ţesuturi necrozate de nedumerire. Mai târziu, la pauză, când Legia frământase deja fiecare centimetru din tarlaua Stelei, mutat în studioul TVR, Para, probabil că încă sub impresia întrebării de la prânz, adusese el însuşi vorba de Middlesbrough.

2018 kilometri sunt de pe malul Vistulei până în oraşul minier din nordul Angliei. Dar terenurile de fotbal seamănă de parcă ar fi intrate unul în celălalt. Pe ambele, câte o echipă română purtând aceleaşi culori şi dând senzaţia c-a rezolvat totul din primele minute. Şi apoi suferind, coşcovită la adăpostul avantajului şi a speranţelor. Pârjolirea ogoarelor, otrăvirea fântânilor şi ascunsul în păduri au fost strategiile adoptate de fiecare dată. Atunci am suferit şi am jelit, întrebându-ne cum de-a fost posibil. Acum?

Acum am dat două goluri în primele nouă minute, apoi ne-am băgat, ca şi atunci, la cutie. Fără Chiricheş, n-am avut curajul şi capacitatea de a ieşi din apărare altfel decât bubuind şi ochind cerul. Am pierdut toate mingile până la centru, n-am legat nimic, Stanciu a crezut că va trăi toată viaţa din slănina golului din minutul 7, Popa şi-a uitat sprinturile la Chiajna, Filip a uitat să vină cu Radovic, pe Lato iarăşi l-a plasat viaţa între doi adversari, dintre care unul venit cu faţa, iar Georgievski a cerut de la masori nişte vată, era curent de la sprinturile lui Kosecki.

Dar vorbim de o calificare în grupele Ligii, nu de noaptea neagră de la Middlesbrough! La capătul unui meci cu început magic, cu miez stricat şi cu final în care maturitatea, schimbările şi forţa fizică şi vocală a lui Bourceanu nu ne mai