Aveam o prejudecată. Legam populismul de «îmbătrânirea» democraţiei, de un fel de fază crepusculară a acesteia. De parcă nu l-aş fi citit pe Motru tratând fenomenul, chiar dacă sub alt nume, cel de «politicianism».

Slavă Cerului, tocmai am terminat de citit excelenta carte editată de dnii Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu, „Partide şi personalităţi populiste în România postcomunistă", apărută recent, şi mi-a revenit memoria. În fond, populismul bântuie la fel de bine la începuturile democraţiei şi în crepusculul acesteia, în partide de dreapta şi de stânga, cu tentă naţionalistă sau de clasă, important este să se revendice şi să-şi clădească legitimitatea pe o abstracţiune numită popor sau popul, că putem deriva mai uşor numele fenomenului ca atare. Populişti au fost şi naziştii, care l-au utilizat electoral, populistă şi extrema stângă comunistă, pentru păstrarea puterii cucerite prin lovituri de stat, populişti au fost şi fasciştii italieni, dar şi legionarii noştri. Dar de populism nu s-au putut lepăda de tot nici partidele onorabile. Populismul are nevoie de popor şi de un lider cu oarece charismă. Populişti au fost Peron şi Fujimori, Meciar şi Kaczinski, populişti sunt Lukaşenco, Putin, Victor Orban şi atâţia alţii. Iată, chiar acum, în America de Sud, avem de-a face cu populismul castrist al lui Hugo Chavez şi cu cel de dreapta al lui Urribe. Nu mai vorbesc că „justiţialismul" peronist s-a împărţit în trei, dacă nu patru curente.

Ieşită din „democraţia populară", politica românească nu s-a putut debarasa nicio clipă de populism, fie că s-a pretins de dreapta, de stânga, de centru sau cine ştie de ce orientare. Despre ce este vorba? Vorba lui Motru, despre „un gen de politică prin care câţiva dintre cetăţenii unui stat tind, şi uneori reuşesc, să transforme instituţiile şi serviciile publice din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ar treb