Trista realitate e că turcii au fost mai buni decît ungurii, dar și decît noi. Mai lucizi și mai norocoși, siguri mai proaspeți. Nu știu însă dacă ar trebui să ne surprindă constatările de mai sus și, implicit, succesul “ienicerilor”. Comparînd fotbalul de pe Bosfor cu cel de pe Dîmbovița, cît se investește în fiecare, mai degrabă trebuia să ne mire victoria reușită de “tricolori” la Istanbul în 2012. Atît că noi nu învățăm nici din eșecuri, nici din victorii.
Ca mereu la necaz, primul tras la răspundere, vinovatul de serviciu, e chiar antrenorul. Jucătorilor li se mai acordă circumstanțe atenuante, antrenorului nu, lui i se cere demisia! Pițurcă e acuzat că le-a pretins băieților săi să se apere, nu să atace, că a tras la o remiză albă și a gîndit strategia în consecință, adică eronat, rău. Cu zgîrcenie, minimalist. Asta nu-i însă o judecată, e o prejudecată în condițiile în care selecționerul a început meciul cu Torje, Stancu, Tănase și Marica, 4 jucători cu profil ofensiv!
Într-adevăr, pînă la pauză, ai noștri au stat mai mult la cutie, atitudine ce i-a invitat pe otomani să paseze în voie și să domine. Dar s-a întîmplat așa nu pentru că Pițurcă ar fi ordonat arderea holdelor și otrăvirea fîntînilor, ci pentru că, făcînd un presing agresiv și insistent, turcii i-au silit pe Pintilii et Comp. să rămînă în jumătatea proprie. I-au împins acolo.
N-aș vrea să se înțeleagă că Pițurcă n-a și greșit. N-a nimerit-o cînd i-a încredințat banderola lui Vlad Chiricheș ca să ce?! Ca să-și închipuie acesta că-i cel mai tare din parcare și că-i e permis să dribleze sinucigaș în fața porții lui Tătărușanu! Fițele lui Chiricheș și “călcîiele” lui Maxim au constituit o dovadă concludentă că echipei naționale îi lipsește maturitatea. Mintea și profunzimea înaintea talentului. E încă prea crudă pentru a cîștiga o bătălie decisivă.
Pițurcă avea dreptate c
