Până la întâlnirea prietenească de duminică dintre preşedintele tuturor românilor şi supuşii democrat-liberali, părea că pentru prima dată în istoria acestui partid vor avea loc alegeri democratice, în sensul clasic al termenului.
Primul preşedinte, Petre Roman, şi-a datorat realegerile – după ce preluase conducerea formaţiunii în virtutea prestigiului său revoluţionar, de fondator al FSN-ului larg şi de autor al sciziunii din 1991 – absenţei unor contracandidaţi valabili. Abia în 2001, după eşecul său spectaculos la prezidenţiale, ştafeta a fost luată – nu predată – de cel mai mai autorizat reprezentant al formaţiunii, prin neaşteptata sa victorie la locale, în Capitală: Traian Băsescu. Acesta s-a menţinut autoritar la putere până când, în urma altei victorii neaşteptate – la preşedinţie – l-a desemnat preşedinte pe cel mai ascultător şi mai devotat dintre colaboratorii săi: Emil Boc. În Mai, anul acesta, partidul se afla în faţa mai multor opţiuni, prestigiul şifonat de exerciţiul guvernării al premierului punând pentru prima dată ideea trecerii sale în rezervă. După ce a încercat apele din partid, cu degetul (avansând ideea transferului de putere către „tânăra generaţie” de politicieni fără vechime), Băsescu a făcut ceea ce, teoretic, n-ar fi trebuit să facă: şi-a exprimat – prematur – preferinţa pentru unul dintre cei doi candidaţi deja înscrişi în cursă. Evident, nu pentru Blaga.
Ce înseamnă, ce poate însemna acest gest? Unu: că lucrurile sunt lămurite şi congresul va îndeplini o formalitate – aceea de a-i reînnoi mandatul rezistentului Boc. Este o lovitură dură pentru Blaga, în jurul căruia începuseră deja să se grupeze „greii” din partid, confruntaţi cu diversiunea „reformistă”. În aceste condiţii, startul furat al lui Boc poate să-l conducă spre un nou mandat, ca o consolare pentru extragerea sa din schema guvernamentală, în caz contrar acesta ur
