Mergeam pe strazi, simteam insa in spate doi ochi morti, infipti adinc, sub vertebre. Senzatia aceasta nu ma parasea si vedeam imaginea mumiei mele stind la masa, privind in gol. Viziunea ei ma urmarea pretutindeni. Orasele isi schimbau numele, camera mea raminea mereu aceeasi. Stateam pe alte strazi, in alte locuri, dar mereu in aceeasi casa. Aceeasi usa vopsita caramiziu, culoare care-mi repugna, vopsea veche, scorojita, clanta de alama, soneria de la intrare ce n-a functionat niciodata. Si inauntru eu: ca o mumie ingropata-n vint. Citisem cindva: in epoca veche, egiptenii isi mumificau cadavrele in nisip. Nisipul conserva hoitul ingropat la o adincime de doi metri. Umezeala lui facea ca mortul sa ramina intact secole de-a rindul. Mie imi era suficienta o casa. O camera. Trupul meu parea neschimbat. Doar sufletul se mumifica incet inauntru, acoperindu-se de un strat subtire de mucegai verde. Nici daca il razuiai cu cutitul nu puteai sa-l faci sa simta vreo durere. Nimic nu ma misca. Nici o bucurie, nici o suferinta. Nici un cuvint. Eram imun si la bine, si la rau. In orice loc as fi plecat, oricit de departe rataceam de casa, stiam ca sint acolo, incremenit pe scaunul meu vechi, cu lemnul ros de carii. Ma clatinam incet, batut parca de un vant launtric. Imaginea aceasta raminea acolo, la locul sau obisnuit, nu parasea niciodata scaunul inalt, masa de mahon, geamul strajuit de gratii. Cind ieseam pe usa, ma simteam privit din spate. O privire scurta, lugubra. Si mumia isi relua transa. Doi ochi vineti infigeau un singur cutit in grumaz, in ceafa. Fiorul luneca pe sira spinarii. Chiar dupa ce ieseam din casa, umezeala din spate persista. Tipatul unei pasari, mereu acelasi tipat, sfisia linistea. Ma dezmeticeam greu, eram afara. In strada. Multimea de ochi ma cerceta ca pe un obiect vechi, uzat. Apartinind unui alt secol. Cine eram? Ce voiam in fond? De cit timp vietu