E duminică seara şi noi stăm de două ore să facem coperta. Andrei o face la computer. Titi stă în dreapta lui, pe scaun, eu stau în stânga, în picioare. Stăm ca nişte moaşe neputincioase, să iasă odată coperta, să trimitem cartea în tipografie şi să prindem valul de vânzări din decembrie.

Andrei e somnoros. De abia mai mişcă mouse-ul, căutând variante de culori care să-l satisfacă pe Titi. Dar Titi bombăne: „Nu-mi place, schimb-o, bagă titlul mai pe centru, dă un corp mai mare!“. Andrei e art-designerul, Titi e editorul, eu sunt autorul cărţii. Titi vrea o copertă care să vândă cartea, Andrei vrea să doarmă (e mereu nedormit!), eu vreau să scap de ei.

Andrei mai propune o culoare: „E un verde art-nouveau!“. Titi îşi freacă bărbia cu dosul palmei, dă din cap şi mă întreabă: „Cum e, îţi place?“. Mă uit în monitor. Ce să-mi placă? Eu nu mă pricep la grafică, sunt afon! Eu mă pricep la scris, atât cât mă duce mintea, d-aia am scris o carte, ca Andrei să-i facă o copertă şi tu, ca editor, s-o vinzi! Diviziunea muncii! – îmi vine să-i răspund. Să-i spun cât de mult am muncit la carte? Cartea asta a rupt ceva din mine, din sufletul meu, din carnea mea, şi acum sunt istovit, vreau să scap de-aici! Un an de zile mi-a apăsat creierul şi m-a însoţit şi în somn, şi în metrou, şi pe stradă, peste tot. M-a urmărit ca un blestem. M-a chinuit şi m-a sleit de puteri! Titi va spune că exagerez, că fac pe eroul, că milioane de oameni au scris cărţi şi n-au păţit nimic – doar are sânge rece de negustor. Ba mai mult, au avut grijă şi de copertele lor, să iasă frumoase şi să fie vândute.

Cartea asta a rupt ceva din mine, din sufletul meu, şi acum sunt istovit.

Sunt de-a dreptul penibil cum mă uit în monitor. „Spune, bă, ceva, ce-ai amuţit!“, mă îndeamnă Titi. Andrei ridică privirea şi se chiorăşte la mine pe sub pleoapele grele, ţinute parcă în scobitori. M