Foto: Cristian Marcu / Jurnalul Naţional În 1936, Franklin Roosvelt, în campania pentru al doilea mandat de preşedinte al SUA, spunea: "Ei au ajuns să considere că guvernul Statelor Unite este doar un apendice al afacerilor lor. Ştim că o guvernare a reţelelor organizate a banilor este la fel de periculoasă ca o guvernare a reţelelor mafiote organizate ... Mi-ar plăcea să se spună că forţele egoismului şi lăcomiei şi-au găsit un duşman pe măsură în primul meu mandat. Mi-ar plăcea să se spună că în al doilea mandat şi-au găsit «naşu’»." Mult curaj şi forţă a sincerităţii i-au trebuit lui Roosvelt pentru a spune aceste cuvinte cu care de altfel a câş­ti­gat al doilea mandat. Toate anali­ze­le, opiniile şi strategiile în materie de economie converg, aproape sau pur şi simplu natural, într-un punct nodal unde se enunţă că cheia oricărei so­lu­ţii, mai ales aceea a crizei, e încrede­rea. Însăşi cheia înţelegerii crizei e tot încrederea. Fără încredere o gu­ver­nare nu e capabilă să profite de nici una dintre şansele de îm­bu­nă­tă­ţi­re. Dacă Roosvelt a generat o imen­să încredere, faptul s-a datorat mai întâi voinţei sale, pusă în practică, de a supune "forţele egoismului şi lă­co­miei" într-un moment când multe milioane de americani fuseseră aruncaţi într-o nemaivăzută sărăcie. La noi guvernarea vrea şi ea să supună şi o face cu "succes". E vorba de a su­pu­ne oamenii şi economia la drastice tăieri şi sufocări, dar nicidecum să supună la aceleaşi măsuri drastice şi reţeaua politică organizată a cheltuirii banilor publici şi fără a se su­pu­ne ea însăşi la o cură de minimă mo­ra­litate.

Noua filozofie politică a pute­rii în România e o ţesătură de ame­nin­ţări cusute cu multă aţă cinică. Însă o guvernare care trăieşte din ame­ninţări este ea însăşi ameninţată. Reţeta austerităţii, la noi ca şi în lume, încă nu-şi arată roadele. Dimpotrivă. Oamenii ar putea