Pentru unii cineasti, nostalgia ramane ceea ce a fost. Pentru Patrice Leconte - in mod sigur. I-ar fi placut, cred, sa prinda, macar la un colt, epoca realismlui poetic, sa lucreze alaturi de Carne, Pentru unii cineasti, nostalgia ramane ceea ce a fost. Pentru Patrice Leconte - in mod sigur. I-ar fi placut, cred, sa prinda, macar la un colt, epoca realismlui poetic, sa lucreze alaturi de Carne, Prevert. Apartine, insa, altei generatii si tot ceea ce i-a ramas este ca, dupa ce a cutreierat prin comedie, prin istorie, sa viseze cinematograful adorat de multi, dispretuit de altii, asa cum ne-a lasat sa intelegem si primirea ultimului sau film, "Strada placerilor" de catre conationalii sai. Nimeni nu este profet la el acasa. Un personaj liric evocat de Esenin isi "iubea tara si pamantul, cum iubeste crasma un betiv". Leconte se gandeste la acel cinema precum o prostituata la o mare poveste de dragoste. "Rue des plaisirs" este un basm cu tarfe si cu zmei, inlocuirea cuvantului cuvenit, "zane", neavand nimic blasfematoriu. Nu pacatuim daca vedem in "Strada placerilor" un "Bordel Paradiso", cu gandul la "Cinema Paradiso" al lui Giuseppe Tornatore. Acolo, un copil a crescut printre bobine, in cabina proiectionistului. Aici, micul Louis a deschis ochii printre prostituate. L-au vegheat la nastere asemenea unor zane, cum spuneam, iar trei dintre ele ii vor spune, mai tarziu, povestea. "Mai tarziu", adica in anii de dupa razboi, cand meseria lor nu mai era ceea ce fusese "altadata". "Uite ce am ajuns, niste felinare", spune una dintre ele, asteptand clientii. Pentru a-si omori timpul, intr-o seara ploioasa, isi amintesc cea mai frumoasa istorie traita de ele, cea al carei erou a fost uratelul Louis, nascut sa fie cavaler in slujba unei femei ce se va arata odata si odata. Din clipa in care in bordel va aparea Marion (superba Laetitia Casta), pustiul si-a vazut visul cu ochii.