Pentru cei născuți sau crescuți în lumea liberă, întâlnirea concretă cu urmele universului concentraționar al comunismului reprezintă o experiență șocantă.
Închisoarea de la Râmnicu-Sărat scoate în fața vizitatorului atmosfera grea și apăsătoare a celulelor foștilor deținuți politici. Strâmte, mizere și întunecoase, pariind pe efectul de claustrofobie, aceste domicilii forțate au găzduit viața interioară a zeci, poate sute de pușcăriași. Reținem mai cu seamă memoria acelor conștiințe democratice, însuflețite de crezul în libertate, dreptate, ordine constituțională, proprietate privată, demnitatea persoanei, solidaritate comunitară, pluralism și subsidiaritate.
Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Pogoneanu, Ioan Bărbuș, Ion Diaconescu sau Corneliu Coposu au reprezentat elita național-țărăniștilor de inspirație creștin-democrată, ostracizată la Râmnicu-Sărat și supusă unui teribil program de exterminare prin foame, bătăi și tăcere. Acolo, zona de confort psihic a dispărut pentru „dușmanii poporului”. Regimul absolut de penurie și stresul inculcat de gardienii închisorii aveau ca scop distrugerea inelelor de rezistență din sufletul fiecărui deținut. Pușcăriașii resimțeau zilnic frica determinată față de violența fizică punctuală a paznicilor și angoasa nedeterminată în fața răului comunist. Mișcarea liberă a corpului, dialogul spontan cu aproapele, pentru a nu mai vorbi despre hrana sănătoasă ori îmbrăcămintea decentă — toate acestea erau accesorii de lux pentru locatarii închisorilor comuniste. Deloc întâmplător, salvarea sănătății psihice a depins de practica monologului interior, de reflexul credinței și licărul speranței. Cum putea arăta discursul motivațional al unui octogenar țărănist, umilit de torționarii Securităţii (avatar al fiorosului NKVD)? Ce altceva decât credința și onoarea puteau susține rezistența unor vinovați fără vină, a unor bărbați do