* Cronicile din Narnia: Leul, vrăjitoarea şi dulapul / The Chronicles of Narnia: The Lion, the Witch and the Wardrobe (SUA, 2005), de Andrew Adamson.
Cronicile din Narnia merită văzut pentru că arată cît de bun a fost Stăpînul inelelor. Comparaţiile sînt inevitabile: unul dintre atuurile Cronicilor lui C. S. Lewis, în ochii producătorului holywoodian (Disney), trebuie să fi fost promisiunea lor de a oferi o soluţie de tip metadonă la dependenţa de hobbiţi, elfi, orci, nazgžli, mžmakili, uruk-hai, orlando-bloomi şi alte vietăţi rare, dependenţă care, după trei injecţii de Stăpînul inelelor, afectase secţiuni imense din populaţia globului şi care, la doi ani de la administrarea episodului final, risca să se lase cu sevraj. Ei bine, pericolul a trecut. Publicul de film nu s-a lăsat rugat să-i însoţească pe eroii lui Lewis - patru copii - în prima lor vizită în Narnia. Dar, nepunîndu-i lui socoteală pe cititorii împătimiţi ai lui Lewis, mi-e greu să cred că există mulţi spectatori care să aştepte următoarea vizită (dacă lucrurile continuă să meargă bine, vor fi în total şapte) cu înfrigurarea cu care, după primul episod din Stăpînul inelelor, lumea a aşteptat să se întoarcă pe Pămîntul de Mijloc.
Leul, vrăjitoarea şi dulapul începe în mijlocul unui bombardament din al doilea război mondial. (Ochii noştri răsfăţaţi sesizează imediat nivelul nu tocmai magic al imaginilor create pe computer: un semn prost - dacă nu pot să facă nişte avioane, cum or să se descurce în bestiarul din Narnia?) Fraţii Pevensie sînt trimişi să stea la ţară, în casa unui profesor misterios, şi acolo, într-un dulap, descoperă o intrare într-o altă lume şi o ocazie (pentru care mulţi copii români de vîrsta lor şi din generaţia mea ar fi fost în stare să omoare) de a lua autografe de la trei sferturi din distribuţia Legendelor Olimpului. În Narnia există şi multe animale normale - sau