Iată-mă pe trotuarul de la Romană, după coloane; sînt băiatul acela cu mîinile îndesate în buzunare şi cu o întrebare: Cum mai recunoşti un hipster în ziua de azi? Acum ceva vreme era simplu: vedeai o eşarfă, o desfăşurai şi la capătul ei găseai un hipster. În ziua de azi, nici eşarfele nu mai sînt ce-au fost, par făcute să păcălească ochiul. De cînd au început să împodobească cefe groase şi umeri cît se poate de mainstream, adevăraţii hipsteri au lepădat eşarfele prin dulapuri, fără umbră de regret. Aşa sînt ei, cameleoni ciudaţi – îşi schimbă culoarea nu ca să se adapteze la mediu, ci ca să contrasteze cu el. Astăzi îi voi găsi, îi voi urmări prin jungla urbană şi voi încerca să-i arăt fără să-i tulbur. Lumea trebuie să-i cunoască, să ştie cu cine are de-a face, poate chiar să înţeleagă ce-i de înţeles.
Primisem informaţii clare că o colonie mare se află la doi paşi de aici, într-o librărie cu ceainărie. E firesc, existenţa hipsterilor e strict legată de teritoriile bogate în ceai: în timpul zilei, discuţiile lor se împletesc cu aburii unor ceaiuri nemaigustate, cu denumiri nemaiauzite. În mijlocul acestei librării a fost amenajat chiar un mic altar: sînt ceaiuri în punguţe negre pe care scrie „caramel“, „iasomie“, „roze“, „lovely lemon“, „butterfly“, bucăţi de halviţă cît degetul, cutii de marmeladă din care se hrănesc, cel mai probabil, păpuşile japoneze de pe raftul de sus. Pe marginea sobei sînt aliniate sucuri de mere şi pere, asortate cu CD-uri semnate Florence + The Machine şi Claude Challe & Jean-Marc Challe. În cealaltă parte a camerei, deasupra unei lăzi, zîmbeşte o omidă roz care ocupă – cine ştie de ce – funcţia de suport de CD-uri. În lumea hipsterilor, obiectele sînt băgate într-o urnă, posibilele întrebuinţări – în altă urnă. De astă dată a fost extrasă omida şi suportul de CD. E bine aşa, ba e chiar perfect haios.
Nu e superficialit
