● Coldplay, Mylo Xyloto, Parlophone, 2011

E foarte la îndemînă să-i iei, astăzi, peste picior pe Coldplay. Mai ales atunci cînd inevitabilul Chris Martin spune că proaspătul album Mylo Xyloto – numele e inspirat de o pictură a Fridei Kahlo – a fost influenţat (şi) de serialul de televiziune The Wire. Şi de mişcarea antinazistă Die Weiße Rose. Etc. Etc. E foarte la îndemînă să nu mai înţelegi nimic din ceea ce-ţi propune Coldplay astăzi. Mai ales atunci cînd beat-urile alea de pe „Every Teardrop Is a Downfall“ te trimit în discotecă, deşi ooooooooh-urile aceluiaşi Martin te trimit la culcare. Slavă, Domnului, lucrurile par a reintra în normal în momentul în care treci la următoarea piesă: ştii că ai de-a face cu cineva care s-a născut un pic prea tîrziu pentru a ieşi la pescuit cu Bono şi prea devreme pentru a purta acelaşi hanorac ca Thom Yorke. „Major Minus“ are un titlu foarte căutat, un efect pe voce la care s-a lucrat mai puţin decît la coperta albumului, o chitară aproape interesantă şi nişte sintetizatoare despre care ştii că sînt puse acolo de Brian Eno, ca să iasă, totuşi, bine în era muzicii făcute mai degrabă pe computer. În acest foarte fragil punct al existenţei lor se află Coldplay chiar în acest moment. Între un trecut cinstit – dar complet îngropat sub tonele de intenţii bombastice ale trupei – şi un prezent în care R&B-ul, învăţat peste noapte, devine o opţiune din cale-afară de acceptabilă. Imprevizibila „Princess of China“ devine, astfel, una dintre cele mai înspăimîntătoare piese pe care s-a auzit vreodată vocea prinţesei din Barbados, Rihanna. Iar textul ei ar putea fi, la rîndul lui, pus la gazeta de perete a oricărei şcoli generale. În regulă – Coldplay n-a fost niciodată o formaţie de poeţi care să fi depăşit rimele de ciclu primar, dar asta e prea jos chiar şi pentru un îndrăgostit de clasa a IV-a: „I could’ve been a princess, you’d