Povestea profanatoarei de morminte
Anul trecut m-am trezit la uşă cu două persoane necunoscute: o femeie de vreo 35 ani, masivă, corpolentă, cu o structură a feţei bărbătoasă, dar luxos îmbracată, cu o haină de blană scumpă şi cu multe bijuterii pe ea - şi o fată de aproximativ 20 ani, îmbrăcată de-asemeni bine, pe măsura vârstei ei. Le-am privit nedumerit, căci nu le cunoşteam.
- Buna ziua, sunt Nina, s-a recomandat doamna corpolentă.
Am rămas în continuare nedumerit. La auzul numelui ei mi-a venit în minte doar Nina Iliescu, nevasta fostului şef de stat, dar categoric nu era ea. Mă gândeam că e o fostă studentă de-a mea - am în fiecare an sute de studente la cursuri, dar şi această ipoteză am înlăturat-o rapid din minte - nu se încadra deloc în tiparul studentelor mele; părea o persoană fără studii superioare.
- Care Nina?, am întrebat mirat.
- Nu-ţi mai aduci aminte? M-ai întâlnit în 1991 în Şcoala Specială de Muncă şi Reeducare de la Găieşti şi am stat atunci mai mult de vorbă. Eu profanasem un mormânt al unei fete care nu murise şi am redat-o vie părinţilor ei.
M-au năpădit dintr-o dată amintirile legate de cazul ei - un caz neobişnuit, în care m-am implicat mult şi despre care am scris numeroase articole şi multe memorii pe care le-am înaintat tribunalelor care au judecat-o.
Pe când avea 17 ani, împreună cu iubitul ei a văzut pe străzi o înmormântare a unei fete foarte bogate. Noaptea au intrat în cimitir, au deschis mormântul, iar decedata s-a trezit din moartea clinică în care intrase. Decizia tribunalului de a o condamna la 4 ani închisoare pentru că a salvat o viaţă m-a nemulţumit, iar despre cazul ei am făcut multă vâlvă în presa vremii şi am ajutat-o să făcă recurs la Curtea Supremă şi apoi la Strasbourg. Dar după ce hotărârea tribunalului internaţional a fost inatacabilă şi ea a rămas