Unde-i petrecere, e şi muzică. La ocazii speciale, unde este muzică este şi cel puţin o tobă, cu toboşar cu tot. Toboşarul este un personaj de seamă al sărbătorilor militare şi, cu ceva tradiţie la noi, şi al sărbătorilor naţionale. Iată, bunăoară, un detaliu de microistorie: Carol al II-lea, viitorul rege, pe cînd era copil şi era luat de cvasi-bunicul său Carol I-ul la parade, era înnebunit după toboşari. Mai tîrziu el va iubi uniformele, apoi femeile - dar prima dragoste a fost toba, care-l hipnotiza! Într-o paradă, toba şi toboşarul sînt la rădăcina oricărei cadenţe. Oricît de bine ar fi pregătit ceremonialul, dacă toba bate aiurea totul e compromis, iar marţialul plutonului de elită eşuează în răpăitul tălpii de răcan. La noi, toboşarul are istorie în spate cît nu poate duce; un alt episod din această istorie - secţiunea contemporană - îmi vine acum în minte. Pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la începutul anilor '60, exista la Radio un cîntecel care spunea cam aşa: Nicuşor are o tobă / bum-bum-bum! / Şi o ţine după sobă / bum-bum-bum!/ Toată ziulica, hei / Bate-n tinicheaua ei / Nicuşor are o tobă / bum-bum-bum!. Prin emisiunile pentru copii, refrenul căpătase acea celebritate pe care o dobîndesc de regulă lucrurile simple, aflate constant în raza atenţiei. Odată cu venirea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea regimului, cîntecul a fost interzis, din motive pe care le putem bănui fără mare bătaie - bum-bum-bum - de cap. Oameni cu experienţă şi cu ţinere de minte spun că fişa de cardex de la Radio a piesei respective - adică fişa ce spunea de cîte ori a fost difuzată - a dispărut la un moment dat, tocmai pentru ca astfel cîntecul să nu mai guste eterul. Şi aşa, din cauze politice, a mai murit un refren! Rămîne de demonstrat, pentru cine s-o încumeta, că un regim care cenzurează şi muzica spectacolelor radio pentru copii ar fi unul suportabil (sau de reg