Chiar si cand grav(it)eaza, un sculptor are fixatia formelor clarificate. El priveste lumea precum pisica, focalizand doar obiectele aflate in miscare, in timp ce celelalte raman in ceata. Aidoma camerei foto, cand isi regleaza sharf-ul. Judit Balko este sculptor, absolvent al clasei profesorului Vasile Gorduz. Dar, cand face gravura, ochii ei raman tot cei ai sculptorului. Temele sale principale sunt veritabile obsesii. Sensibile. Emotive. Pentru ca se bazeaza pe un vis. Acela de a avea propriul caus, ca un "cocoon", in care sa se simta bine si, in primul rand, artist. Astfel ca garajul din strada Zorilor nr. 66 din Bucurestii Noi, unde isi construieste un atelier, si apartamentul 33 in care locuieste, undeva intr-un bloc din aceeasi zona, ii ocupa Juditei Balko nu numai tot timpul mental, dar si intreg spatiul disponibil expunerii. Insa focalizarea de natura feliniana (cu un singur "l", atentie!) nu se refera doar la teme, ci si la viziunea fiecarei linogravuri in parte. Spatiul pe care artista il umanizeaza incet-incet (curtea, atelierul cu sculele pe pereti, dar in care apare bizar o canapea, apoi masa din gradina pe care se afla un pepene taiat in doua sau intrarea pe care scrie Balko&Balko) nu cuprinde decat centrii afectivi ce o sustin in demersul sau. Abordarea vizuala este monocroma, de un negru noctambul. Uneori, insa, el e spart de obiecte rosii, ele putand fi intelese ca retroversia acelor celebre "tapetum lucidem", stratul de celule reflectorizante din spatele retinei pisicii. Ceea ce inseamna ca, de fapt, gravurile Balko sunt ademenitor de luminoase.
Picaturi de Socaciu
Face voga acum o expresie un pic cam pe buza fantanii dogmelor academice. Dar nu mult, fiindca ea impune un joc bazat pe o deliberata confuzie semantica. "In week-end, mi-am pus in ochi ceva extraordinar!" - am auzit spunandu-se. Ce? Un film aparte, o piesa de teatr
