Într-un editorial din România literară, pe la jumătatea lui noiembrie, Nicolae Manolescu vorbea despre plăcerea de a citi istorie şi critică literară şi chiar paria că, în multe cazuri în care opera comentată a cam fost uitată sau a păstrat o valoare mai mult istorică, lectura comentariilor va prevala asupra lecturii textului comentat. Am citit cartea lui George Banu, Livada de vişini, teatrul nostru*, la puţină vreme după ce citisem editorialul lui Manolescu şi legătura s-a făcut de la sine. George Banu a avut norocul să vadă, în treizeci de ani de carieră de spectator, foarte multe montări ale Livezii de vişini , multe devenite referinţe clasice. Pe unele dintre ele le pomeneşte în trecere, dar are preferinţe manifeste: îi place spectacolul lui Peter Brook, nu-l prea mulţumeşte cel al lui Strehler, de exemplu. Toate judecăţile lui Banu pornesc, însă, de la text. El discută adecvarea sau inadecvarea unei idei regizorale sau a unui element de scenografie sau decor numai în funcţie de text sau de didascaliile lui Cehov. Avem, deci, pe de o parte, o analiză extrem de riguroasă şi amănunţită a textului, chiar dacă înfăţişată sub formă de puzzle, ţinînd cont nu atît de desfăşurarea în timp a textului, cît de memoria afectivă a lui George Banu (oare fiecare regizor face o asemenea descifrare a textului

înainte de a monta un spectacol?). Avem, pe de altă parte, impresii de spectacol, scene comentate atît de viu încît par să confirme teza lui Nicolae Manolescu (chiar dacă piesa lui Cehov nu e în pericol să fie uitată). Cartea se citeşte cu mare plăcere, senzaţia reconfortantă este că, dacă George Banu a reţinut doar cutare scene dintr-un spectacol, atunci numai acelea meritau văzute şi, iată, acum le-am "văzut". Şi avem, în fine, partea cea mai frumoasă şi neaşteptată a cărţii: o serie de reflecţii pe marginea textului cehovian prilejuite de întîmplări care au m