Între 3 şi 8 noiembrie, Clubul Ţăranului Român va găzdui un festival klezmer cu titlul: Jazz Meets Klezmer. Bucureştiul va putea astfel, în sfârşit, să descopere frumuseţea acestei muzici ce alternează între ritmic şi melodios, între verva săltăreaţă şi tristeţea nesfârşită. Au fost invitate trupe din România, Ungaria, Polonia, Cehia şi Austria pentru a-şi prezenta interpretările lor.
Etimologic, noţiunea de klezmer provine din ebraică: K(e)ley-zemer, unde avea iniţial semnificaţia de purtător sau producător de sunet, fiind deci o denumire pentru instrumente muzicale. Începând cu secolul al XVII-lea, este numit klezmer un instrumentist profesionist care cântă muzică evreiască de nuntă. Klezmorim-ii (pluralul de la klezmer) aveau în Europa de Est un vocabular propriu bine diferenţiat. În plus, aceştia erau adeseori cântăreţi rătăcitori, fiindu-le astfel asociată o viaţă boemă şi neconvenţională.
Pe la începutul secolului XX a avut loc emigrarea multor evrei din Europa de Est către America, astfel încât a fost nevoie să treacă o bună perioadă de vreme până când klezmer-ul să fie redescoperit.
Generaţiile de imigranţi au dispărut şi, odată cu ele, a murit şi dorinţa de cunoaştere a vechilor dansuri, cântece şi melodii. Cererea de ritmuri est-europene scăzuse atât de mult încât nu se mai puteau câştiga bani cu ele. Prin anii 60, după cum povestesc interpreţii mai în vârstă, nu se mai putea auzi, pe la nunţi, decât o singură melodie klezmer: o Doină românească, urmată de un scurt Freilach sau Bulgar. Până şi calitatea de muzică de dans a muzicii klezmer dispăruse. Doina era interpretată în timp ce se sta la masă, ca un fel de intermezzo între supă şi felurile principale de mâncare. Oaspeţii stăteau mulţumiţi la masă şi erau dispuşi să-şi îndrepte atenţia către lăutari. Aceştia reînviau timpurile apuse şi-şi dovedeau virtuozitatea prin rafinate so