Tren intercity. Vagon comun, de clasa I. Cum sunt trezit de la ora 4, încerc să aţipesc. Două doamne stau de vorbă. Aşezate de-o parte şi de cealaltă a culoarului, m-au prins, captiv, la mijloc. Deşi înţeleg că-s colege de catedră, doamnele (ambele de incerta vârstă a doua) încă mai au multe să-şi spună. Şi o fac. Cu vârf şi-ndesat. Timp de şapte ore, cât durează călătoria până la Bucureşti, au ciripit (ca să nu spun răcnit) fără contenire. Probabil că performanţa necesită oarece antrenament, altfel greu de crezut că un om normal, care nu vine după o recluziune de şapte ani pe Insula Diavolului, poate răsmitralia miliarde de vorbe în câteva ceasuri de tête-à-tête.

Evident, e treaba lor, e dreptul lor. Numai că şi-au luat întreg vagonul ca martor. Universitare fiind, au pronunţie îngrijită şi tonalitate de aulă (de reproşat doar idiotul „ca şi”, pus cu lopata când trebuie şi când nu-i cazul): nimeni n-a ratat o vorbuliţă. Astfel, am aflat în detaliu cât de meschine au fost „concluziile” bahice după doctoratul lui X. Cum era îmbrăcată colega Y, care, altfel, arată bine, aproape că nu se cunosc urmele liftingului. Ce necazuri intestinale are doamna A, care-s purgativele cele mai viguroase („Dulcolax e un fâs!”).

Doamna B s-a jeluit că, la casa ei de vacanţă, i s-au furat castraveţii şi comunitatea pe roţi a primit informaţii detaliate în legătură cu tipurile prefabricate de gard recomandate în astfel de împrejurări („am instalat şi camere de vederi false, de-alea, de ornament, dar s-au prins, nu păcăleşti profesionistul cu jucărele!”). Oricum, castraveţi nu mai pune în veci, prea tentează, va semăna gazon. Temele vieţii de familie revin ciclic, cu intimităţile de rigoare. Şi fiindcă a venit vorba de ciclic: Mioara, deşi n-are decât 12 ani, dă semne că... (aici s-a coborât în sotto voce, mă-ncearcă frustrarea că n-aud). După câteva secunde de şoaptă, s-a r