Tritonic, editura pe care o conduci, a început să publice F&SF (colecţia „fiction.ro“) în toamna lui 2005. Cum merg lucrurile? Ce concluzii ai tras? Concluziile sînt multe şi destul de contradictorii. În România, specializarea pe foarte puţine direcţii s-a dovedit periculoasă. Avînd o piaţă încă mică, foarte dinamică – supusă fluxului şi refluxului –, am hotărît să deschidem şi alte noi direcţii: „Crime“, „Thriller“ şi, mai ales, „LIT“ – literatură, sau cum spun sefiştii, mainstream... Altfel, lucrurile merg bine... Spune-mi cîţiva autori pe care i-aţi tradus şi care au făcut carieră (şi vînzări) în România. Am început cu China Miéville, dar Neil Gaiman este vîrful nostru de lance. După patru volume editate, consider că am reuşit să-l impunem pe piaţa românească. Al cincilea volum va fi un festin (Semne bune) pentru că îl are pe copertă şi pe Terry Pratchett, iar prezentarea grafică va fi de excepţie. Cei nou-intraţi în portofoliu – Richard Morgan, Brandon Sanderson – se vînd foarte bine, dar sînt abia la început. O menţiune specială pentru parteneriatul cu Millenium Press, în urma căruia au apărut cele trei „cărămizi“ din Preludiul Dune: Casele Atreides, Harkonnen şi Corrino. Aţi pornit la drum cu intenţia declarată de a publica cărţi noi, apărute după anul 2000, cărţi despre care se vorbeşte în lumea anglo-saxonă acum. Crezi că a fost o politică cîştigătoare? Cred că a fost o politică bună pentru imagine. Pe termen scurt a părut cîştigătoare, dar pentru o politică editorială de perspectivă prezenţa „clasicilor“ este absolut necesară. Argumentul numărul 1 este seria Amber a lui Roger Zelazny, care s-a bucurat de un mare succes. Cum îţi pare cititorul român de F&SF din aceşti ani? E fan absolut, înghite orice, sau e genul pretenţios, informat, pe care nu-l poţi păcăli cu o copertă genială şi cu o bulină pe care scrie un nume de premiu? Contează dacă o cart