Spuneţi drept: chiar nu v-aţi săturat să tot auziţi, an de an, pe vremea asta, despre ce fapte de vitejie pregătesc „granjii” (ăştia fiind Steaua şi Dinamo, de te toot întrebi când o fi trecut grandoarea asta prin faţa ochilor noştri şi cu ce om fi fost noi prinşi atunci, de nici n-am observat-o) în perspectiva evoluţiei în cupele europene, unde nici nu se pune problema că n-ar ajunge în finală, şi a celui din campionatul pe care, se-nţelege de la sine, îl vor câştiga „la pas”, lucru normal având în vedere valoarea lotului, calificarea dincolo de orice limite atinse până acum a antrenorilor şi, desigur, tradiţia. Cum se vede de la mine chestiune: am să o iau în ordine inversă, începând cu „tradiţia”. Ei bine, când vorbesc despre asta, conducătorul celor două găşti (că „echipe” e greu, chiar imposibil, să le zici) vorbesc, desigur, despre domnul Ceauşescu, fiindcă doar pe vremea lui exista tradiţia ca un an titlul să meargă la Miliţie, iar anul următor la Armată. Când se lua doi sau trei ani la rând de către una din ele, însemna că ori Valentin Ceauşescu (Steaua) ori generalul Postelnicu (Dinamo) era în graţiile ăolra bătrâni ceva mai mult decât ălălalt. Asta-i toată „tradiţia”. Hai la antrenori: Bonetti şi Prodanu’, adică soţu’ lu’ Prodanca. Un macaronar inapt s-o practice la el acasă şi un blătuitor mână-n mână cu bandele de pariori (eu încă sunt convins că victoria aia de la Ploieşti, a Chiajnei, cu 3 goluri în prelungiri a fost un tun dat caselor de pariuri). Îi vedeţi transformând bandele în bici? Care să şi plesnească!? În sfârşit, jucătorii. Păr dacă principalele achiziţii, la unii, sunt nişte rebutaţi de prin Portugalia, iar la ăilalţi ţinta rămâne veşnic (şi e atinsă în fiecare vară!) recuperarea fosilelor care au frecat banca de rezerve din China până-n (maximum!) Bulgaria, cum mama naibii să te aştepţi la altceva decât la salvarea miraculoasă de la ret