- Trei poveşti despre presă. Plus cîteva diferenţe -
Trei dosare majore au marcat decisiv peisajul media al ultimilor 30 şi ceva de ani. Ele marchează trei vîrste distincte ale presei, iar intervalele care le separă au lăsat timp şi pentru analize patetice, şi pentru exegeze glorificante. S-au scris cărţi, s-au turnat documentare sau lungmetraje de Oscar, iar presa a întors subiectele şi personajele pe toate feţele.
A fost mai întîi dosarul Watergate – o investigaţie de Pulitzer dusă pe parcursul a aproape doi ani, între 1972 şi 1974, la finalul căreia preşedintele Richard Nixon şi-a depus demisia. Watergate devine un mic îndreptar de bune practici jurnalistice, iar definiţiile pe care le statuează rămîn pînă azi repere pentru orice repunere în discuţie a rolului şi a procedurilor muncii de presă.
La două decenii distanţă, în 1998, o informaţie neverificată – după criteriile „şcolii Watergate“ – e aruncată pe un blog cu trecere în cercurile influente de media şi pune pe jar presa americană. Dosarul Sexgate e momentul zero al emergenţei jurnalismului online şi al dezvoltării social-media ca zonă de vehiculare a unor informaţii de interes public ce reprezentaseră pînă atunci monopolul media tradiţionale. Tăvălugul pornit de Matt Drudge îl duce pe preşedintele Bill Clinton în faţa unei proceduri de impeachment. În fine, 2010 consacră pe deplin fenomenul Wikileaks, un concept online de accesare a unei cantităţi impresionante de documente secretizate şi – teoretic – de interes public. Wikileaks aduce în atenţie numeroase elemente de interes public, dar şi un complex pachet de dileme legate de definirea interesului public, a libertăţii de exprimare şi a responsabilităţii accesibilizării unui anumit gen de informaţii.
*
Dacă ar fi fost filmat înainte ca acţiunea descrisă de peliculă să fi avut realmente loc, Toţi oamenii preşedintelui