"În ’89 aveam puţin peste 30 de ani", povesteşte Nelu S. "Însurat, cu doi copii, dar nu-mi lipsea cheful de viaţă. Niciodată nu mi-a lipsit. Eu şi soţia mea eram tineri, dar cercul nostru de prieteni era format din oameni de vârsta a doua. Aşa ne simţeam noi bine...
Poate simţeam că aveam de la cine învăţa despre viaţă. Iar între serviciu şi câte un meci la televizor, pentru că la altceva nu ne uitam, strecuram, cu orice prilej, câte un chef. La noi, orice sărbătoare naţională se transforma în prilej de petrecere. Aşa a fost şi la 24 ianuarie 1989. Era Ziua Unirii şi am zis că, na, să ne unim şi noi!
Ne-am strâns la naşii noştri acasă, cu soţia, cu părinţii mei, cu unchi şi mătuşi, cu prieteni de familie. Masa se umplea. Aveam, ca să zic aşa, tot ce se dădea pe cartelă. Circula printre noi, în vremea aia, şi o glumă – îl întrebam pe cel care era gazdă: «Ai pâine sau venim fiecare cu jumătatea lui, raţia, de-acasă?» Dar de cele mai multe ori ne «descurcam» şi de câte ceva luat pe sub mână. Slavă Domnului că băutura nu se dădea pe cartelă. Că, na, pâine-pâine, da’ de mâncat noi ce mai bem? Noi luam ţuică naturală de la cramă. Naşul meu avea întotdeauna coniac de bună calitate. Pe care, de obicei, îl ţinea lângă el şi-l bea singur.
Ei, în ziua aia am adus şi eu o sticlă de coniac. Şi am făcut la fel ca el. Am băut singur un litru. Pe la jumătatea nopţii ne apucau vocalizele. Aveam muzică pe discuri de vinil, nu-i vorbă, dar e altceva să cânţi tu, cât te ţin plămânii. Naşul mai aducea şi câte un lăutar cu acordeon... Şi băgam muzică de petrecere, lăutăreşti, dar cel mai mult cântam romanţe. Răscoleau sentimentalul din tine când aveai un pahar mai mult la bord. Îţi aduceai aminte de «Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii» sau de vreo «Zaraza, cu zâmbet de heruvim». Tonul la cântec îl dădea unchi-meu, Mircea. La dans îl
