Rareori lectură mai trudnică decît această autobiografie intelectuală a lui Adrian Marino, cu sute şi sute de pagini format mare, literă mică, pline ochi (la propriu şi la figurat) de semnele unei existenţe bine individualizate. Am avut, la un moment dat, sentimentul că Viaţa unui om singur nu se va mai termina niciodată; că, oricît aş avansa şi oricîte secvenţe şi capitole aş lăsa în urmă, ele se vor continua prin altele, şi tot astfel, într-un lanţ infinit. Autorul-personaj revine, cu o perseverenţă neobişnuită şi o monotonie a-literară, la o problematică preocupantă, la teme, pentru el, centrale şi idei-forţă ce susţin (în diferitele contexte socio-istorice) un anumit discurs. Dar modul în care Adrian Marino pune în scena propriilor pagini şi rulează autobiografic aceste idei e complet nespectaculos, lipsit de relief, aproape tern. Iată de ce lectura a fost, în acelaşi timp, anevoioasă şi foarte necesară, dificilă şi extrem de instructivă, dezamăgitoare în cîteva planuri şi revelatoare în altele. O impresie complet diferită de cea pe care mi-o lăsaseră fragmentele apărute iniţial în presă, selectate şi montate astfel încît să scandalizeze promoţional. Pe baza acelor ieftine explozibile, eram pe punctul de a nu mai citi cartea care le conţinea. Aş fi făcut o mare greşeală, fiindcă, dincolo de orice personalizare şi de subiectivităţile inerente, autobiografia lui Adrian Marino este o carte – spun acum – ieşită din comun. O să revin asupra ei cu o cronică analitică, de proporţiile şi aplicaţia unui studiu. Fiindcă merită. Deocamdată îmi propun doar punctarea critică a problemelor importante (dacă nu majore) pe care le angajează şi a modului specific în care autorul, identificîndu-le, le asimilează în parcursul biografic, reparcurs memorialistic. O voi face, pe alocuri, în stilul sec, neliteraturizat, al lui Marino însuşi, fără neglijenţele lui stilistice şi gr