În bunul stil romînesc, am reuşit iar să ne facem, ca nimeni alţii, de băcănia Planetei Pământ. Marele meci de fotbal cu Franţa, care a coincis cu marea inaugurare a marelui stadion naţional, a erupt în paginile presei internaţionale şi pe fluxurile de ştiri ale tuturor agenţiilor de presă din lume nu fiindcă România ar fi jucat fabulos şi nu pentru că arena arată, în ansamblul ei, ca-n mileniul trei. Am ajuns iar vedete internaţionale din două motive mari şi late: oribila tarla pe care fotbaliştii au sărit obstacolele de iarbă în loc să se joace şi schimbarea versurilor imnului naţional.
Sincer vorbind, din punct de vedere strict al valorii celor două echipe, eu zic că ar trebui să mulţumim Divinităţii că n-am avut gazon, ci un soi de mochetă fără adeziv. Dacă i-aş fi bănuit pe ai noştri, ca brazii, de inteligenţă şi premeditare, puteam să admit, de dragul jocului de societate, că, în lumina tradiţiilor istorice perene, am pârjolit holdele şi am otrăvit fântânile în calea invadatorilor francezi. Cam de prin minutul 30, după ca Bakary Sagna s-a lămurit că fâşiile alea de iarbă mobile nu se pot fixa cu mâna oricât de binevoitor ar fi el, cele două preocupări majore ale oaspeţilor au fost să nu ia gol şi, mai ales, să se ferească de capcanele verzi.
Efectul unui eventual rezultat prost se mai putea reface după aia (clasamentul grupei ţine lejer Franţa ca uleiul deasupra apei), dar o gleznă frântă te cam scoate din circuit. Şi, pentru o fărâmă de glorie, rişti să pierzi bani cu nemiluita. Consum fotbal, constant, de mai bine de 35 de ani, dar aşa ceva parcă nici măcar pe Templul Fotbalului "Carpaţi Sinaia” sau în faimosul 2-5 cu Danemarca, pe un "23 August” transformat într-un soi de plajă de estuar, nu mi-a fost dat să văd. Şi, dacă tot am ajuns la alăturarea celor două meciuri de tristă amintire, îmi permit să constat că, indiferent cine ar fi la putere