Lunea Paştelui în Transilvania i-a transformat pe băieţi în adevăraţi "pelerini" pe la casele fetelor, unde au mers cu udatul. Obiceiul a ajuns în Transilvania prin intermediul saşilor, dar s-a răspândit pe filieră maghiară, apoi a fost adoptat şi de români. În multe din poezioarele pe care le spun băietii, fetele sunt asemănate cu nişte flori de aceea trebuie udate ca să crească mari, iar de la apa din fântână, cu timpul, oamenii au trecut la apa de colonie şi parfum. Dimineaţa pornesc la udat cei mici, care conform tradiţiei sunt răsplătiţi cu ouă roşii şi prăjituri.

Cel mai cunoscut text pe care ei îl spun la intrarea în casă spune : „Eu sunt micul grădinar / Cu sticluţa-n buzunar / Am auzit că aveţi o floare, pot să o ud să crească mare?" Astfel îşi încep udatul sau stropitul tinerii din Ardeal, care merg la casele unde locuiesc fete şi le stropesc cu parfum. Dacă la sate copiii încep dintr-un capăt şi termină în celălalt, la oraşe bat la orice uşă care s-ar putea deschide. „Nu deschide toată lumea. Poate-s la pădure că îi cald afară. Dar unii nu deschid că sunt zgârciţi" spune Dănuţ, un udător în vârstă de 10 ani care a adunat câteva ouă roşii şi câţiva lei.

Legenda fetei creştine şi a fetei păgâne

Obiceiul are la bază legenda fetei creştine şi a fetei păgâne. Aceasta spune că într-o zi o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata creştină i-a explicat celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se creştineze. Păgâna i-a spus atunci că se creştinează numai dacă îi dovedeşte că există Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu. Minunea s-a întâmplat, iar cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă. Se spune că de la această legendă ar fi rămas obic