„A fost unul dintre momentele acelea în care simţi că se deschid cerurile”. Aşa a început totul. Aşa s-a născut o lume cu izul unui Bucureşti demult apus, dar reînviat la etajul unu al unei clădiri vechi de 100 de ani, de pe strada Popa Soare. Aproape seară de seară, aici se adună 50-100 de persoane entuziaste, dornice să afle, să înveţe, să înţeleagă cultura dintr-o altă perspectivă decât cea oferită de instituţiile tradiţionale ale statului. Elevi, studenţi sau adulţi de toate vârstele, toţi trec pragul Fundaţiei Calea Victoriei cu o singură idee în minte: se poate şi altfel.Pentru că, după cum spune şi preşedinta fundaţiei, „publicul românesc nu este blazat, nu este plictisit, nu este incult".
Povestea Fundaţiei Calea Victoriei a început cu un apel telefonic şi o carte scrisă de Neagu Djuvara, pe care Sandra Ecobescu avea să le interpreteze drept semne ale „ceva”-ului pe care de mult îşi dorea să îl facă, dar căruia nu-i dăduse niciodată o formă concretă.
„A fost unul dintre momentele acelea în care simţi că se deschid cerurile”, povesteşte ea acum, amintindu-şi cum, de la capătul celălalt al firului, sora ei, Irina, o întreba în 2007 dacă nu ar vrea să pună cumva în valoare apartamentul gol pe care îl deţinea într-un bloc de pe fostul Pod al Mogoşoaiei.
Cu receptorul într-o mână şi cu volumul „Istoria românilor povestită celor tineri” în cealaltă, Sandra a găsit răspunsul prompt: spaţiul respectiv trebuia transformat într-un loc frumos, în care tinerii să aibă şansa de a cunoaşte oameni cu adevărat importanţi. Precum Neagu Djuvara.
Astfel, după şapte ani în care ocupase, pe rând, funcţiile de Key Account Manager, Customer Service Manager şi Director Comercial în cadrul companiei germane de logistică „Karl Heinz Dietrich International Spedition”, Sandra Ecobescu demisiona pentru a pune bazele Fundaţiei.
*Sandra Ecobescu @N
