Aprecierea de care se bucura arta lui Valeriu Gonceariuc in rindul criticilor de specialitate e teribila, domnia sa fiind unul dintre mai bine cotati pictori contemporani, la bursa valorilor din capitala. Cind se intimpla sa-mi iasa in cale (de multe ori il vad de la distanta cum traverseaza explanada Costache Negri, indreptindu-se spre casa) pictorul Valeriu Gonceariuc, ma simt cuprins de o stare ambigua. Pe de o parte, as vrea sa ma apropii de el si sa-i string mina cu caldura, pe de alta, nu stiu de ce, dau sa ma fac nevazut dupa primul colt. Dupa citiva pasi, cind ne ciocnim aproape nas in nas, ne oprim in loc si tresarim. Ochii pictorului se destind, abordind o mina blinda, fata ise deschide intr-un zimbet larg, iar miinile dau sa se ridice si sa-mi stringa mina, dar la jumatatea drumului stau o clipa in cumpana, intr-o pozitie meditativa, apoi se lasa cu tristete-n jos. Exista o linie de simetrie intre noi doi. E ca si cum ne-am reflecta intr-o apa tulbure si adinca, incercind sa ne ghicim starea launtrica. Daca am incerca sa definim aceasta relatie folosind termeni matematici, atunci as putea spune ca ne aflam intr-o corespondenta biunivoca unul fata de celalalt, in sensul ca intre multimea sentimentelor (poate si a gindurilor) ce ne definesc par sa existe legaturi atit de strinse, incit intilnirea dintre noi devine redundanta... Reactiile mele sint aproape aidoma cu cele ale pictorului. E ca si cum cineva ne-ar fi legat incheiturile bratelor cu aceeasi sfoara, facindu-ne sa articulam gesturi similare, dar in contratimp. Sau e ca si cum, intilnindu-ne, ne-am speria unul de celalalt si, instinctiv, am folosi un simbolic spray paralizant, menit sa ne aniheleze constiinta. Ne miscam caraghiosi, ca niste marionete trase de un nevazut mester papusar. Intilnindu-ne, ne oprim in loc, privim cu uimire unul la celalalt, zimbim stingheri, cu subintelesuri, nu scoatem ni