Evident, globalizarea este un fenomen extins inclusiv la nivelul vieţii muzicale internaţ ionale. Şi nu de azi, nu de ieri.
Au apus demult timpurile în care în marile centre muzicale ale Germaniei, la Berlin, la Dresda, la München, orchestrele formate aproape în exclusivitate din muzicieni germani, erau conduse de şefi de orchestră de origine germană care programau prioritar muzică germană.
Excepţiile sunt notabile. În perioada imediat următoare celui de Al Doilea Război Mondial, în debutul procesului de denazificare, Filarmonica din Berlin a angajat un tânăr dirijor talentat care, întâmplător studia în acei ani în Germania; era Sergiu Celibidache. Relativ recent, după caderea zidului berlinez, un jurnalist îl întreba pe Daniel Barenboim – proaspăt numit director al celebrei Opere de Stat situate pe bulevardul Unter den Linden – dacă îşi poate explica cum de a fost propulsat la conducerea unei instituţii artistice ce reprezintă chintesenţa însăşi a spiritualităţii gemane. Marele muzician a răspuns pe cât de simplu pe atât de enigmatic: Nu-mi explic! Să nu uităm, de ani buni, englezul Simon Rattle este directorul artistic şi primul dirijor al Filarmonicii din capitala federală a Germaniei. Între timp, în ultimele două decenii, lucrurile s-au schimbat. Mult.
În mijloc de iulie am beneficiat de o invitaţie onorantă de a asista la evenimentele sfârşitului de stagiune ale celei mai importante instituţii muzicale a landului Baden-Wurtemberg. Este una dintre cele mai bogate regiuni ale Germaniei. Importante corporaţii naţionale şi internaţionale îşi arogă titluri de glorie în a subvenţiona marile instituţii de cultură ale capitalei landului, evenimente artistice sau formaţii, ansambluri orchestrale, coregrafice. Mecenatul are aici o veche tradiţie.
Fenomenul globalizării atinge uneori situaţii pe care le-aş numi, în parte, stranii. Ultimul co
