FMI a avut dreptate: o schimbare de substanţă in economie nu era posibilă fără pieţe libere, concurenţă, costuri adevărate. Şi, mai ales, fără o puternică piaţă de capital. Incepănd din 2000, lucrurile s-au indreptat.
De-a lungul anilor de tranziţie, dominaţi adeseori de amănări şi de ezitări, autorităţile romăne au adoptat şi nenumărate măsuri raţionale, soldate cu reducerea deficitului bugetar, restrăngerea deficitului balanţei de cont curent in unele perioade, calmarea inflaţiei, toate ducănd in final la creştere economică. Multe dintre aceste măsuri au fost cerute expres de Fondul Monetar Internaţional. Şi cum orice dare inapoi devine extrem de periculoasă, pentru că induce un mesaj negativ, FMI-ul a insistat cu inverşunare ca măsurile ce erau adoptate să nu fie abandonate. Mai cu seamă cele referitoare la prioritatea-priorităţilor: reducerea pierderilor din economie. Programele de acţiune in acest sens s-au dovedit intotdeauna a fi fost cele mai importante şi cele mai greu de realizat. Cum insă reforma intreprinderilor a fost deseori amănată, economia noastră a suportat pagube incalculabile, multe incă neremediate.
In anii â90, tocmai din cauza amănării reformelor, nici unul dintre guverne nu a avut şansa de a imbunătăţi viaţa romănilor. Aveau, atunci, o singură cale raţională: să inrăutăţească traiul populaţiei prin reforme dure şi apoi, pe această temelie, să asigure un climat prielnic trecerii la o dezvoltare normală. Dar ori de căte ori a fost deschisă această cale, oricăt de bune au fost intenţiile, guvernele s-au impiedicat in propriile lor ezitări. Fără indoială că s-au lovit şi de nerăbdarea romănilor. Ei işi doreau o altfel de viaţă şi nu mai voiau să aştepte. Din nefericire, cea mai mare parte a populaţiei a avut mereu o viziune idilică despre ceea ce ar putea să insemne o altfel de viaţă. A dominat fără incetar
