Când a început mult invocata şi, mai nou, îndelung plânsa „diluare a autorităţii" statului român? Răspunsul scurt: în 1947. De la acel moment au început să ni se tragă cam toate.
Astăzi achităm costurile sociale uriaşe ale decapitării elitei intelectuale româneşti. Comunismul de tip sovietic a fost o bombă cu efect întârziat, iar distrugerile pe care le-a provocat nu pot fi întrutotul evaluate nici măcar după şase decenii. Acest lucru este valabil chiar şi pentru polonezi, cehi sau unguri, în ciuda poziţiilor avansate pe care le-au ocupat la începutul anilor 90, atunci când în blocul de est s-a dat startul cursei spre democraţia de tip occidental.
Statul moştenit de noi, esticii, avea ca principiu fundamental de funcţionare FRICA. Respectarea unui anumit tip de valori - să le zicem morale - se făcea nu din convingere, ci din teamă. Dar cea mai perversă formă de teamă mi se pare a fi fost aceea a viitorului ratat în caz de disidenţă. În tabloul fricii, perspectiva puşcăriei ocupa, pentru foarte mulţi, un loc secundar, mai ales spre finalul dictaturii. Însă probabilitatea de a nu-ţi putea face o carieră într-un anumit domeniu, corelată cu toate lipsurile materiale ce decurgeau de aici - asta da spaimă!
Aşa s-au dezvoltat „armonios" descurcăreala, compromisul cotidian, închiderea ochilor în faţa imposturii, slugărnicia şi negarea evidenţei. Tranziţia nu a făcut altceva decât să adauge un teribil „hormon de creştere" necesar tuturor celor enumerate - TUPEUL. Nu sunt de acord cu teza potrivit căreia germenii flexibilităţii morale de care dăm astăzi dovadă îi găsim încă din perioada fanariotă. Înainte de 1947, populaţia rurală nu era infestată. Mărturie stau cercetările sociologice ale lui Dimitrie Gusti şi, în parte, cele ale lui Traian Herseni.
Colectivizarea forţată a fost începutul malformării spaţiului rural, aşa cum încarcerarea şi tortur
