Zâmbetul lui de la masa bine stropită cu vin voia să spună că el e altceva: incultura lor, hăhăiturile lor, zaiafetul în general îl enervau.
Aud o discuţie prin cartier la Tomeşti: „Şi băiatu-i de familie bună?” „Da, ta-su îi poliţar”.
*
Am fost la o nuntă la un restaurant şi remarc că, pe măsură ce înaintez în vârstă, mi-s tot mai antipatice bairamurile astea: muzica urlând, oamenii nu se aud între ei, sunt îngrămădit între alte persoane pe care nu le cunosc şi nu am chef să discut cu acestea. Nu am chef să mănânc, nu am chef nici măcar să mimez veselia. Din cauza asta, probabil, măcar mă lasă în pace. Cu ani în urmă, la astfel de ocazii, beam vârtos. Acum mi-a secat aşa deodată izvorul băutului. Şi e al dracului de nasol să fii treaz-trezuţ într-o gloată de oameni chercheliţi, cuprinşi de o veselie hiperactivă. Simţeam enorm şi vedeam monstruos, cum zicea nenea Iancu. Şi m-a apucat un fel de milă: de ei şi de mine.
Mireasa – o longilină searbădă, parcă fără pigmenţi de culoare în obraji. Noroc pentru ea că s-au inventat fardurile. Avea sărăcuţa o rochiţică, dreptu-i, ca de mireasă: albă-albă, semnul candorii, purităţii, mă rog. Dar era o rochiţică strâmtă şi cu volănaşe de sus până jos, parcă era un prezervativ cu volane. Plus de asta volanele erau turtite, şifonate, ca şi cum nişte hăndrălăi o tăvăliseră bine înainte de ceremonie. Aşa că rochia părea mai degrabă ca o bezea chiflicită. În rest mireasa era bine, numai că i se vedeau chiloţii prin rochie. Şi ieşea mereau în hol să fumeze. Mireasa, nu chiloţii. Cu bărbaţii. Ea – mireasă fiind. Fuma ca un turc. Ş-avea un glas gros, ca de sirenă de locomotivă.
*
- Şi unde merg berzele, bunică?
- Cocostârcii?
- Da, cocostârcii, se corectează băieţelul pe limba bunicii.
- În Ţara Turcească.
- Şi ce fac acolo?
- Fac cuib în fes la turci.
- Cum, bunică?
-