Motto retoric: "Numai un chip fără riduri oglindeşte frumuseţea adevărată?" (text publicitar)
În orizont bidimensional...
...adică din perspectiva performanţei văzute, vîrsta a devenit pentru omul civilizaţiei occidentale o teroare. Fitness, jogging, lifting, body-building, dietă ecologică, make-up ş.cl sînt ipostaze ale luptei cu trupul. Mai exact, cu timpul - considerat nu un dar, ci un duşman. Fără a ne întreba decît prea rar "cine mi-a dat timpul?", "cui îi datorez vremea vieţii mele?" sau "ce am de făcut cu ea?" noi, oamenii (post)moderni, am intrat într-o cursă sinucigaşă şi fără miză reală. Cum altminteri să califici o raportare la timp şi la trecerea lui, aproape exclusiv în termeni vizibili, vizuali, televizuali sau fotografici? "A întinerit cu zece ani", "...pare cu zece ani mai bătrîn", "...nu-şi arată vîrsta!", sau, dimpotrivă, "e trecut, ofilit, rablagit...", toate acestea şi altele similare au devenit obsesive abordări (fără drept de apel) ale semenilor - pe care ne mulţumim să-i privim ca pe nişte carcase sau, în cel mai bun caz, ca pe nişte producători de succese vandabile.
Dacă vechile tradiţii de îngrijire corporală sau cultivare sportivă a trupului aveau (sau încă au, acolo unde persistă) practic întotdeauna şi o dimensiune verticală (implicînd transcendentul sau ierarhiile... nevăzute), azi fitness-ul, jogging-ul sau aerobics-ul limitează dezbaterea la diagonala Ecranului (TV sau monden) unde îşi etalează roadele. Obligaţia (acerb-subînţeleasă în orizont bididmensional) de a arăta mult mai tînăr decît vîrsta reală generează implicit spectacolul grotesc al refuzului de a îmbătrîni - în condiţiile în care pînă şi interiorul trupului ne interesează preponderent în partea sa vizibilă, anatomică, organică şi prea puţin în latura inefabilă. Mitologiei tradiţionale a tinereţii fără bătrîneţe (ancorată şi într-un orizont al înţelep