În istoria Franței napoleoniene, anul 1801 marchează instaurarea Consulatului pe viață al lui Bonaparte. Era al doilea pas către puterea absolută după preluarea puterii din 1799 în calitate de Prim Consul. Această schimbare aduce o accentuare a aspectului monarhic al regimului lui Napoleon, care are de acum imaginea unui monarh. Încă din 1799 noul regim dusese o politică de preluare parțială a ceremonialului regal, facilitând astfel tranziția către forma imperială. Pasul final vine în anul 1804. Inițial, Tribunatul propune proclamarea imperiului, dar Senatul se opune, solicitând garanții privind respectarea unor anumite drepturi (libertatea presei și a cuvântului, responsabilitatea ministerială etc.). După ce membrii Senatului sunt convinși să accepte trecerea la noul regim, în luna mai, printr-o procedură constituțională, Senatul proclamă Imperiul, schimbare prevăuztă într-o nouă Constituție (Constituția anului XII) și întărită printr-un referendum național. Astfel, la puțin mai mult de un deceniu de la Revoluție și de la ghilotinarea ultimului rege, Franța avea din nou un cap încoronat. Imediat după proclamarea Imperiului, s-a pus problema manierei în care urma să se organizeze încoronarea. În cele din urmă, s-a ajuns la o încoronare asemănătoare cu cea tipic monarhică. Napoleon și-a pus însă semnul distinctiv asupra evenimentului, printr-o încoronare ce a semănat izbitor de mult cu cea a lui Carol cel Mare, conducătorul ultimului imperiu francez (carolingian). Singura diferență notabilă între cele două încoronări a constat în rolul Papei: dacă, în Evul Mediu, Carol cel Mare și-a legitimizat poziția fiind încoronat de Papă, în cazul lui Napoleon, Papa Pius VII nu a jucat niciun rol (a asistat însă la eveniment). Franța ajunsese la maximul potențialului său demografic în 1790, când populația țării era de 28 de milioane de locuitori. Datorită implicațiilor multiple