* Primul număr care mi-a picat în mînă din revista craioveană Mozaicul (nr. 1-2 / 2000) a reprezentat pentru mine o reală încîntare. Şi - de ce să n-o spun? - o surpriză: eram resemnat, în ceea ce priveşte imaginea Craiovei culturale, datorită ofertei obosite şi, prin urmare, mediocre a revistei Ramuri. Iată că mai există, însă, şi această revistă Mozaicul, mă aventurez să spun una dintre cele mai vii şi mai deschise reviste din provincie. Poate că sînt subiectiv: tema numărului este "Eminescu, el însuşi". Dar, oricît de subiectiv aş fi eu, un lucru este cert: e destul de greu să găseşti în ziua de astăzi o publicaţie care să trateze subiectul fără să se situeze într-una dintre cele două dimensiuni ale fiinţei întru Eminescu-neam: prosternarea lăcrămoasă, misticoidă şi mediocru metaforică în faţa obiectului de cult, pe de o parte, şi înfierarea cu mînie proletară a numiţilor detractori şi trădători, pe de altă parte. Or, această abilitate în a evita cele două căi mult prea bătătorite trebuie - cel puţin ea - aplaudată. Din nefericire, nu toate luările de poziţie din acest număr de revistă sînt lăudabile, mai există şi excepţii - aşa cum sînt, de exemplu, articolul reputatului Constantin Barbu ("După Iorga şi Noica, eu (adică acest domn Barbu, n.m.) sunt a treia generaţie care încearcă să tipărească în facsimil Manuscrisele sfinte ale poetului şi nu întâlnesc în cale-mi decât verde «netrebnicie românească»") sau o afirmaţie ca a lui Aurelian Zisu care, nemulţumit de portretul din citate pe care i l-a făcut Mircea Cărtărescu lui Eminescu ne vinde un pont: "Şi Cărtărescu are o falcă inegală, poate de asta acceptă să fie pozat dintr-o parte." (aşa s-or fi văzînd lucrurile de la Craiova?). Îmi place să cred, însă, că acestea sînt, precum spuneam, excepţii, pentru că cele mai multe articole din numărul respectiv sînt lipsite de complexe, proaspete, curajoase. Iată,