Inca un Festival National de Teatru, lung si haotic, si-a dus la capat existenta surprinzator de trista, descurajant de lipsita de acel har pe care traditional il asociem timpului sacru al sarbatorii; din pacate, din uzitata metafora de „sarbatoare a teatrului romanesc“, perpetuu si mecanic asociata festivalului, nu mai ramine, de la an la an, decit carcasa.
La „ora bilantului“ (alt leit-motiv al momentelor noastre festive), e destul de dificil sa-ncerci o schitare a vietii scenei romanesti de la o stagiune la alta: cum ai putea-o face cind notiunile de an teatral si an calendaristic ajung intersanjabile, cind spectacole a caror prezenta in editia anterioara a festivalului fusese refuzata intra pe usa laterala a nocturnelor, cind vezi la un loc spectacole din trei ani (si teatrali, si calendaristici) si oricum, daca nu le-ai vazut altcindva, ai parte de un continuum fara finaluri sau inceputuri, pierdute in alergarile intre o sala si alta, gratie tenacelor suprapuneri de reprezentatii?
Intr-o alta ordine de idei, care priveste mai mult filozofia (ca sa nu spun ideologia) Festivalului National de Teatru, exista citeva lucruri care ar trebui cel putin puse in discutie, relativizate oarecum in spiritul ecumenic al mestecarii lucrurilor inghitite pe de-a-ntregul. Primul ar fi subiectivitatea absoluta (in acea limita a sa vecina cu obiectivitatea alegerii personale) a selectiei, inevitabila in conditiile unui selectioner unic: asumarea si, de ce nu, teoretizarea optiunii ar fi necesara, ba chiar benefica, incluzind chiar accidentele practice ce fractureaza de multe ori alegerea: cutare spectacol („nominalizat“, dar nu selectionat) n-a mai ajuns in festival din cauza ca decorurile i-au ramas pe drum de la ultimul turneu, pentru un altul aducerea la Bucuresti costa prea mult etc.; secretomania (care-a minat si anul acesta festivalul, incepind cu pr
