Anul 1989 a prins transportul public din Bucureşti cu un parc învechit, peste care anii de producţie românească au lăsat urme adânci. Nicolae Ceauşescu nu mai aprobase reînnoirea parcurilor cu maşini din export de la sfârşitul anilor ’76.
Până atunci, producţiile ţărilor vecine asigurau în mare parte baza pentru transportul din Capitală. Maşinile erau aduse în principal de la vecinii unguri sau din Cehoslovacia. Au fost ani în care motorina curgea în valuri şi reparaţiile funcţionau ceas.
Anii '80 aveau să închidă porţile exporturilor de maşini bune şi să impună singura marcă agreată de regim - "autobuzul". Schimbarea a făcut ca regimul de muncă al şoferilor ITB (Intreprinderea de Transport Bucureşti) să se schimbe radical: maşini mai multe la rampa de reparaţii şi nemulţumiri ţinute în cel mai mare secret de cei care răspundeau direct de orice defecţiune, fie ea cât de mică.
"Cea mai mare teamă cu care am trăit a fost acea frică de sistem. Să te fi ferit Dumnezeu de un accident în care toată linia ierarhică a ITB-ului era chemată la raport. Am avut mulţi colegi care s-au ales cu ani lungi de închisoare pentru accidente rutiere", îşi aminteşte Mitea Pompiliu.
Are 25 de ani de meserie şi o rută familiară - 331. Înainte de '89, autobuzul 331 străbătea toată Capitala, din cartierul Berceni până în Dămăroaia. În ciuda traseului lung, nu traficul îngreunat îi făcea probleme! Se circula lejer! Condiţiile de muncă erau însă teribile. Aglomeraţia cumplită din maşini, oamenii care atârnau pe scările autobuzelor făceau ca un traseu obişnuit să se poată transforma în coşmar. Dacă un om cădea din autobuz, şoferul răspundea direct pentru rănirea sau moartea acestuia.
"Pe atunci plecam din staţie cu maşina ticsită. Stăteau pe scările autobuzului şi Dumnezeu ştie cât de teamă îmi era să nu cadă pe drum. În ciu
