"Oricine examinează numele care s-au impus în România în acest veac cultural nu poate să nu fie surprins, dacă are distanţă, de triumful ca recunoaştere socială numai al eseiştilor, al autorilor de lucrări bazate pe generalizări (...), al unui tip de literatură intelectuală intuitivistă şi subiectivistă." Această constatare pertinentă - elaborată mai pe îndelete de Adrian Marino - aparţine Alinei Mungiu-Pippidi în articolul din 22, intitulat "De ce eşuează modernizarea României. O analiză". Propriul său text este în acelaşi timp şi o ilustrare perfectă a tuturor acestor caracteristici enumerate mai sus. Astfel, "analiza" sa este: - o lucrare "bazată pe generalizări". Alina Mungiu-Pippidi ne oferă o explicaţie la problema tulburătoare a modernizării noastre aplicînd o teorie generală a modernizării, combinată cu o dihotomie şi mai generală - aceea dintre logica darului şi logica contractului - pentru a oferi următorul diagnostic: România este o societate de status (forma cea mai răspîndită a societăţii de status fiind cea ţărănească). Ceea ce, în general, este, probabil, valabil. Doar că rămîne la fel de valabil în cazul altor cîtorva sute de societăţi, a României din 1930, cînd Noica exclama că "nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei", a celei din 2000 şi, cu voia Dumneavoastră, a celei din 2010. Dacă luăm în serios titlul analizei, explicaţia apare astfel deconcertantă: modernizarea eşuează în România pentru că... nu sîntem încă o ţară modernă. Ceea ce nu este fals, dar nici prea interesant. Pe de altă parte, operînd cu mari generalizări, autoarea produce generalizări, dînd imaginea unei Românii monolitice, fără diferenţieri esenţiale. Desigur, acest demers nu este ilicit: folosirea telescopului este chiar foarte utilă, dar nu cînd vrei să te uiţi în oglindă; - o lucrare "eseistică". Această caracteristică - în sensul rău al termenului "eseistic" - est