3

2007

Şeful de la Omucideri, Marcus Jacobsen, era complet nepriceput când venea vorba de menţinerea ordinii în biroul său, dar acest lucru nu-l deranja. Dezordinea era doar un fenomen exterior; în interior, el era organizat şi meticulos. Acolo, în mintea lui ascuţită, totul era frumos aranjat. Niciodată nu pierdea din vedere detaliile, pe care avea să le ştie la perfecţie şi zece ani mai târziu.

Numai în situaţii ca cea de faţă, cu încăperea înţesată de colegi super-atenţi, obligaţi să se strecoare printre fişetele uzate şi teancurile de dosare, privea haosul din biroul lui cu o anumită reţinere.

Ridică de pe masă cana ciobită cu Sherlock Holmes şi luă o înghiţitură serioasă de cafea în timp ce se gândea pentru a zecea oară în acea dimineaţă la jumătatea de pachet de ţigări din buzunarul de la sacou. Nu le mai era permis nici măcar să tragă un fum în curte. Ale naibii reguli!

– Bun, fii atent! Marcus Jacobsen se întoarse spre asistentul său, Lars Bjørn, pe care îl rugase să rămână în urmă după ce şedinţa se terminase. Cazul biciclistului omorât în Parcul Valby o să ne sece de resurse dacă nu avem grijă, spuse el.

Lars Bjørn aprobă din cap.

– Al naibii moment pentru Carl Mørck să revină în echipă şi să monopolizeze patru dintre cei mai buni detectivi ai noştri! Oamenii se plâng de el, şi cui crezi că i se adresează? întrebă el, ducându-şi degetul la piept de parcă era singurul care pleca urechea la vorbele lor. Întârzie cu orele, continuă el. Îşi suprasolicită oamenii, scotoceşte peste tot când lucrează la un caz şi refuză să sune înapoi atunci când primeşte apeluri. Biroul lui este un haos desăvârşit şi, n-o să-ţi vină să crezi, dar au sunat chiar şi de la laboratorul de medicină legală ca să se plângă de o conversaţie telefonică pe care au avut-o cu el. Băieţii de la morgă... îţi vine să crezi aşa ceva? Şi cei de acol