De la o vreme mi se pare ca inteleg tot mai bine tarisoara asta, drept care pot spune cu toata convingerea ca in mod sigur am ajuns sa o iau razna. Pentru multa lume, Romania este locuita de cetateni. Pentru mine, populatia ei se imparte in autoturisme si cástele superioare. La nivel stradal, noi, platitorii de caste – o minoritate uriasa, tinuta bine in chingi –, suntem terorizati de masini. Cine nu ma crede sa iasa pe strada sau, daca socoteste ca asta ar cere un efort prea mare, sa arunce o privire pe fereastra. Va observa ca, an dupa an, tot mai mult, taraboantele au impanzit locul, transformandu-l intr-o jungla cotidiana. Spre deosebire de alte blocuri, cel in care locuiesc eu nici macar nu a simulat ca ar avea vreo alee pietonala, un tufis de verdeata sau un spatiu de joaca pentru copii. E de data recenta si hulpavii care l-au proiectat au vandut nu numai garajele de sub el, ci si fiecare patrulater de beton de sub balcoane, pana in zid.
Sa mergi oriunde, si pana la alimentara din colt, inseamna sa te strecori vinovat printre doua oglinzi retrovizoare, sa risti tipetele enervante ale unei alarme care se declanseaza pe neasteptate, sa faci "olé!", ca la corida, cand te depasesc cei ce vin din fata ori ceilalti care se apropie cu pneuri moi, pe nesimtite, dindarat.
Sa indrazneasca sa-mi spuna cineva ca asta e normal, ca nu inspir gaze toxice si noxe zi dupa zi, ca e un semn de libertate si prosperitate faptul ca fiecare si-a cumparat masina. Poate ca da. In alte parti. La noi mesajul e altul, si anume: ca masinile imi guverneaza viata mai mult decat o poate face decizia primariei, legea sau atat de performanta noastra clasa politica. Autoturismele au desfiintat orele de varf, permanentizandu-le, au desfiintat trotuarele, incalecandu-le de-a lungul si de-a latul, au adus in orase un alt cod comportamental decat cel bazat pe respectul omului
