”Nicio țară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior” sau ”În general, cine ocupă primul câmpul de luptă şi-şi aşteaptă inamicul este odihnit” - Sun Tzu în Arta războiului. Pactul de coabitare dintre Ponta și președintele Traian Băsescu a avut parte de interpretări dintre cele mai variate – în spațiul public am auzit de la realpolitik la abdicare, meciul pierdut în genunchi în fața colosului USL, până la tandemul post-USL-ist în care Ponta ar fi președinte, iar Băsescu – premier.

Dincolo de toate aceste speculații ale formatorilor de opinie și ale politicienilor comentatori care, zi de zi, pun cap la cap toate declarațiile și mișcările politice, fiecare are propria interpretare, propriul film despre felul în care apune ”epoca Băsescu” și de cum acesta va renaște politic din propria cenușă.

Dacă ești prins ”emoțional” în învălmășeala evenimentelor politice ce se succed încă de anul trecut în mod sigur te gândești la Băsescu, ți-ai dori să știi ce face, ce gândește, care este planul său. Privind spre Cotroceni, simți privirea lui Băsescu ca și cum ar survola un puzzle politic, nu încrâncenat, pentru că el este ”jucător”. Și abilitatea asta vine din vremurile în care, pe mare fiind, a învățat să aibă răbdare, să folosească ceea ce are, nu ceea ce și-ar dori și nu se poate.

Dacă a citit sau nu ”Levantul” lui Mircea Cărtărescu nu are nicio importanță, după cum nu are importanță dacă a citit ”Arta războiului” lui Sun Tzu. Ceea ce cunoaștem cu siguranță este că profilul politic a lui Traian Băsescu este al unui politician care știe că punctele slabe ale inamicului sunt cele mai ofertante. Nu știu a cui a fost ideea pactului de coabitare, dincolo de ce a fost vehiculat în mass-media, însă rațiunea sa pare a fi construită pe identificarea punctelor slabe, a verigilor slabe a USL și exploatarea acestora. Ambiția feroce a lui Ponta