PDL nu are decât două variante pentru a putea spera la un rezultat bun în alegerile de anul viitor: să fure voturi sau să câştige voturi.
De furat o poate face prin pomeni electorale şi autobuze cu alegători plătiţi, cum au mai făcut-o şi ei, şi adversarii lor în trecut. Dacă vor însă să câştige voturi, nu mai au decât o singură carte de jucat: să aducă şi mai multe dovezi că luptă împotriva structurilor mafiote care au parazitat România zeci de ani la rând, fără ca nici un alt partid să îndrăznească să le deranjeze câtuşi de puţin.
Este singurul atu care le-a mai rămas după ce au picat jenant testul competenţei administrative şi economice. Nu este puţin însă. Într-o ţară care aşteaptă cu nesaţ dovezi palpabile de justiţie autentică, a dovedi că poţi stopa, măcar şi parţial, furtul resurselor publice cântăreşte enorm şi poate compensa în bună măsură incapacitatea de a creşte veniturile în acord cu potenţialul economic.
Toate frământările care au loc astăzi în principalul partid de guvernământ, discuţiile şi chiar declaraţiile publice despre posibilitatea scindării sale şi a formării unei noi construcţii politice pleacă de la prăpastia care se cască între cele două opţiuni ce stau în faţa liderilor PDL.
Cum poate un partid să predice un discurs justiţiar convingător, dar în acelaşi timp să tolereze şi chiar să se hrănească din corupţia multora dintre liderii săi? Cum poate un partid să pretindă că militează pentru promovarea unui nou tip de politician, iar în realitate să lase toate pârghiile de conducere în mâinile unor lideri care nu ştiu altceva decât practicile capitalismului roşu? Cum poate un partid să pretindă că este modern, european, dar să mizeze, pentru a se menţine la putere, în primul rând pe voturile pe care poate să le adune în schimbul sacoşelor cu ulei şi făină şi al plicurilor cu bani?
Marea performanţă a Partidului Demo
