ÎN PRECEDENTA sa expozitie de la Galeriile Etaj 3/4, deschisă în 1992, Gheorghe Ilea apărea ca un foarte viguros pictor si atît. Asezat în marea traditie a picturii ardelenesti, în care observatia formei se conjugă permanent cu paroxismele cromatice ale unui expresionism nordic si cu o energică dezlăntuire a tusei, el părea să fi optat fără ezitări pentru un spatiu estetic, moral si expresiv cu o puternică amprentă regională. Iar izolarea sa la Zalău, în judetul Sălaj, unde nici pe departe nu există o atmosferă artistică si culturală comparabilă cu cea din marile centre universitare, ducea si ea cu gîndul la o carieră sigură în limitele enuntului si la o demonstratie consolidată cu încă un exemplu convingător că orizontul plasticii transilvane are un metabolism propriu. Că marile sale argumente sînt trăirea intensă, dezavuarea subtilitătilor de recuzită, priza puternică la materie si o anumită violentă a expresiei. Faptele n-au evoluat, însă, tocmai atît de previzibil. Si asta pentru că Gheorghe Ilea, cu toată izolarea sa, nu este în nici un fel pictorul traditional, scufundat definitiv în lumea tabloului si, prin consecintă, lesne de urmărit, uneori chiar anticipîndu-i miscările. În absolut, el nici nu este un pictor în sensul comun al cuvîntului, ci doar foloseste pictura sau, mai exact, strategiile consacrate ale acesteia, pentru a se apropia de viata inaparentă a lumii vizibile si a celei imaginare, pentru a se defini pe sine în marea economie a realului tangibil si a visului si, nu în ultimul rînd, pentru a comunica, aproape în stare de inocentă, un segment din experienta acestei apropieri de miracol. Fire dinamică si reflexivă, pămînteană si eterică, animată de rigori gospodăresti si pulverizată în reverii si în imprevizibile combinatii onirice, asa cum usor se poate observa si din confesiunile si din reflectiile sale scrise, Gheorghe Ilea a