De 1 Iunie, „Adevărul literar şi artistic“ încearcă să determine cauzele pentru care cărţile izbutite adresate prichindeilor sunt atât de rare în producţia literară de la noi. La fel ca şi pentru celelalte exemple de literatură „de gen“, nu avem o tradiţie, ignorăm reuşitele şi, în prezent, suntem striviţi de invazia produselor „de succes“ din import.

Criticul literar Dan C. Mihăilescu, avizat comentator al fenomenului literar românesc, este cel care pune punctul pe „i", dar, în acelaşi timp, nu e dispus să renunţe la un optimism funciar. „În ultima jumătate de secol, tot cam la zece ani ne punem înfriguraţi întrebarea de ce nu avem literatură pentru copii. De ce scriitorii noştri nutresc un dispreţ suveran faţă de acest gen strategic, care, nu doar că face educaţie în chip agreabil-eficient, dar şi pregăteşte publicul cititor de mâine (uitaţi-vă la tsunamiul declanşat în librăriile lumii odată cu Harry Potter, explozia genului fantasy, a „neovampirismului" ludico-juvenil etc.)", spune criticul.

Mihăilescu încearcă şi nişte timide explicaţii ale acestei „stări de fapt": „S-au dat multe explicaţii, de la banalul dezinteres editorial (e vorba de un public fără putere politică, plus costurile mari de producţie pentru cărţile masiv ilustrate) până la cele savante, de mentalitate culturală: nu avem vreme de jucării şi fleacuri copilăreşti, când noi avem de construit, mă-nţelegi, o literatură naţională, cu mize istorice, milenar-seculare...", notează criticul, în stilul său consacrat.

„Suntem o cultură complexată"

În mod paradoxal, un reprezentant al generaţiei mai tinere de specialişti în literatură, Daniel Cristea-Enache, este mult mai pesimist în viziune, considerând că nu se mai poate face nimic în privinţa „mareei" de traduceri, dar că acest fenomen a fost şi este valabil pentru orice „vârstă" literară, în cazul unei „culturi mici